În orașe se aflau 128 777 persoane, iar în sate 43 553. În același timp, recensământul contabilizează 5 mii de români. Dacă excludem Moscova (36 570 persoane) și Sankt Petersburg (3 365 persoane), atunci ținutul Krasnoiarsk se afla în 2002 pe locul opt după numărul de moldoveni printre unitățile administrative ale Federației Ruse (3 803 persoane), iar regiunea Irkutsk pe locul 17 (cu 2 064 persoane). Concentrații masive de moldoveni mai sunt în regiunea Tiumen (17 938), Hanty Mansiisk (10 861), regiunea Moscova (10 418), regiunea Rostov (7 599), Iamalo-Nenețk (5 400), Saratov (3 840), Republica Komi (3 447), Volgograd (3 367), Sverdlovsk (2 930), Samara (2 364), Primorsk (2 288), Iakutia (2 255), Stavropol (2 112), Vladimir (2 079).
Recensământul din 2002 a indicat o scădere de 18% a moldovenilor din ținutul Krasnoiarsk față de anul 1989, de la 5 101 la 3 803, explicată prin revenirea acestora în R. Moldova. Acest număr este într-o continuă scădere, potrivit recensământului din 2010 numărul moldovenilor din ținut este de 2 749. Pe de altă parte, statisticile indică existența a 104 români declarați. Până în anul 2010, moldovenii intrau printre primele 21de naționalități din cele 160 existente în ținut, care aveau o populație mai mare de trei mii de persoane.
Autoritățile locale explică scăderile de populație printre naționalități prin trei factori: diferențele dintre reproducerea naturală, procesele de migrație externă și revenire în „patrii”, iar al treilea factor este legat de schimbarea conștiinței etnice sub influența căsătoriilor mixte sau a diferitelor avantaje pe care le pot obține ca ruși. Pe de altă parte, asupra scăderii indicatorilor poate influența și faptul că potrivit legislației ruse populația are dreptul să nu răspundă la întrebarea legată de naționalitate. Din acest considerent la recensământul din 2010 circa 100 mii de persoane (3,6% din respondenți, în 2002 erau 15 800), nu au oferit informația despre apartenența națională.
Majoritatea moldovenilor/românilor locuiesc în orașele Krasnoiarsk și Norilsk, dar spectrul dispersării acestora în ținut este foarte variat. Spre exemplu cei circa 6 mii de basarabeni deportați în Krasnoiarsk în 1941 se aflau (iar unii se mai află) în patru raioane: Bolshe-Murtinsk, Eniseisk, Dzerjinsk și Suhobuzinsk, dar urme ale acestora pot fi identificate și în raioanele Irbeisk, Uiarsk și Pirovsk. Spre exemplu îndreptându-ne spre nordul ținutului, spre Eniseisk, am oprit în satul Șapkino, din raionul Eniseisk, unde chiar la drumul central am vizitat familia Codreanu din Iargara, Leova. Spiritul lor de gospodari este vizibil și contrastant cu casele de alături, Lucia Codreanu arătându-ne grădina ei de zarzavaturi și legume, ne-a primit în casa ei cu decoruri și covoare moldovenești.
În drumul spre Eniseisk am oprit în localitatea Lesosibirsk (circa 60 mii de locuitori), unde am întâlnit o numeroasă comunitate de români/moldoveni, care reprezentau un areal geografic românesc foarte divers. Am găsit alături de moldovenii din R. Moldova, foarte prietenoși și uniți, mai mulți originari din Cernăuți, Reni și Ismail. În mare parte sunt lucrători la tăierea și prelucrarea lemnului, dar cei care centrează viața și comunitatea moldovenească de acolo este familia Parlea din Căușeni, care au o afacere cu repararea și deservirea mașinilor și camioanelor. Primul venit aici a fost Valeriu, după care în 1999 a venit Lilian, absolvent al Facultății de Istorie a Universității Pedagogice „Ion Creangă” și prin 2010 sora lor, Silvia.
Dacă la nivelul autorităților centrale am avut o deschidere totală față de proiectul nostru, cu întâlniri în Casa Prieteniei Popoarelor, la care a fost prezent directorul instituției și șeful departamentului pentru relațiile cu naționalitățile din ținutul Krasnoiarsk, atunci la Lesosibirsk am fost întâlniți cu rezerve și circumspecție. Am fost rugați să vorbim numai în rusă, să explicăm ce film avem de gând să facem și ce anchete sociologice vrem să realizăm. În plus, pe parcursul aflării în incinta administrației orașului ni s-a sugerat permanent să ne grăbim și că timpul rezervat întâlnirii noastre este limitat.
În schimb am avut o primire frumoasă la Eniseisk (un orășel cu o populație de circa 20 mii de locuitori), unde l-am avut drept gazdă pe Vasile Popov din Reni, stabilit acolo din perioada sovietică. Și-a păstrat graiul românesc specific zonei în care locuia cândva și ne-a povestit mai multe despre moldovenii din oraș, unul dintre care este proprietarul unuia din cele mai mari centre comerciale din orășel. Vizita la muzeul din oraș ne-a făcut cunoscut cu faptul că anume aici au fost exilați primii basarabeni-revoluționari la sfârșitul secolului XIX, Eniseisk fiind cel mai vechi oraș al ținutului și o perioadă îndelungată centrul regiunii Eniseisk. Orașul a căpătat o importanță deosebită în anii 1840 când a devenit epicentrul „goanei după aur” din Siberia, dar curând a pierdut din importanță odată cu scăderea producției de aur în anii 1860 și mai ales pe fundalul că magistrala de cale ferată Transsiberiană a fost aleasă să treacă prin orașul Krasnoiarsk.
La Eniseisk l-am întâlnit pe Serghei Parpalac din satul Văsieni, Telenești, care construiește mănăstiri și biserici în regiune. Împreună cu el am mers la „Mănăstirea Lacului”, un loc de o încărcătură spirituală deosebită, unde în anii 1920 bolșevicii au asasinat 18 călugări și i-au înecat în lacul de lângă mănăstire. Potrivit tradiției locale trupurile călugărilor nu se duceau la fund, iar când asasinii au vrut să le scoată la mal ele s-au scufundat de la sine. Tocmai pe acest loc în 2002 a fost construită o mănăstire, pe care a zidit-o în întregime moldoveanul Serghei Parpalac. Acesta ne-a spus că în această regiune doar moldovenii construiesc biserici și mănăstiri, lucru confirmat de un moldovean din Lesosibirsk care a construit turla unei biserici din localitate.
După două zile de pelerinaj prin nordul regiunii, am revenit la Krasnoiarsk și în aceeași noapte am plecat spre orașul Taișet din regiunea Irkutsk, nodul de cale ferată de tristă faimă, unde în vara anului 1949 au fost debarcați la stația de cale ferată cei șase mii de basarabeni. La stație ne-a întâlnit Ion din Ruseștii Noi, Ialoveni, care este venit în oraș după 1991, dar care ne-a întărit senzația că în Siberia locuiesc numai moldoveni. Casa lui de asemenea se deosebește de restul celor din proximitate, cu multă verdeață și flori, grădina fiind plină de zarzavaturi și legume, iar, în sera pe care o deține, am văzut roșii și vinete din belșug. Ne-a întâlnit cu bucate moldovenești, pe care le gătește soția sa, care este rusoaică, dar pe care a învățat-o să gătească moldovenește, inclusiv mămăligă și sarmale.
La Taișet am aflat că cei deportați au fost preluați și duși în diferite locații din taigaua siberiană. Noi am mers pe urmele lor și în curând am ajuns la Novociunka, locul unde la kilometrul 115 în 1952 locuiau 325 de basarabeni, iar la kilometrul 120 alți 86. Prima locație a deportaților a fost kilometrul 120. Oamenii locuiau în barăci, care au fost construite de prizonierii japonezi ce lucrau la construcția căii ferate și la tăierea pădurilor. Moldovenii de asemenea au fost distribuiți la tăierea pădurii. La lucru ei trebuiau să meargă în adâncul pădurii, iar aceasta însemna kilometri întregi de dus-întors. Primăvara și toamna, când ploua, drumurile se înfundau, mersul la lucru devenea și mai greu. Lucrătorii-deportați au cerut autorităților permisiunea de a-și construi locuințe în apropierea lucrului. Cererea a fost satisfăcută, deportații primind permisiunea de a săpa bordeie temporale. Așa a apărut satul Moldovanka, alcătuit în întregime din basarabeni, unde urma să ajungem și noi.
La gara din Novociunka ne aștepta Valeriu Pulbere din Orhei, venit aici în anii 1980 la construcția Magistralei Baikal-Amur și care actualmente are în Ciunsk o afacere în prelucrarea lemnului. Ne-a pus la dispoziție mașinile sale de teren imense, adaptate terenurilor impracticabile din taiga și care arătau ca în filme. Volodea, unul dintre șoferi, ne-a spus că este pe jumătate moldovean, el fiind nepotul lui Valeriu Pulbere. Ghizii noștri în această experiență halucinantă a fost o femeie din sat și fostul pădurar Mihail, care era unicul depozitar al amintirilor legate de Moldovanka. Ne-a povestit că bordeiele erau locuințe săpate în pământ, interior căptușit cu bârne și scânduri, deasupra acoperite cu pământ pentru a menține căldura. În bordeie erau cuptoare, se dormea pe paturi din scânduri. În aceste construcții era cald și comod, ca în camere. Podeaua era din pământ. Cuptoarele erau lipite cu lut cu ajutorul unor ciocane din lemn, dormeau pe scânduri, pe ele nu erau saltele, în schimb, erau multe perne.
Din spusele lui, odată ce nu se mai consuma timp și efort pentru drum, nivelul producției s-a ridicat și administrația le-a permis să construiască un sat muncitoresc. Deportaţii se aflau permanent sub supravegherea organelor sovietice, lunar erau obligaţi să se prezinte pentru a confirma prezența. După ce au construit propriile locuințe, au început a ridica și construcții sătești. Așa au apărut cantina, școala, uzina de cărămidă, grajdul de cai, sauna. Deportaților și lucrătorilor locali le era interzisă comunicarea personală, doar cea legată de lucru. Cu fiecare lucrător nou-venit se efectua discuții în acest sens.
Un element important era prezența școlii din satul Moldovanka. În școală erau doar patru clase, care învățau în două schimburi: clasele întâi și trei – de dimineață; clasele doi și patru – după masă. Elevi erau puțini, aproximativ 20 de copii. În școală lucrau două învățătoare: doamna Goncerenco, care preda claselor întâi și trei și Ecaterina Toporkov, care preda în clasele a doua și a patra. Existența satului Moldovanka ține până în perioada anilor 1953 – 1955. După moartea lui Stalin, moldovenii deportați au fost reabilitați. Astfel, ei au primit dreptul de a se întoarce în locurile natale, unde majoritatea moldovenilor au preferat să se întoarcă.
Tot ce am găsit acolo, ne-a surprins – parcă ar fi fost o localitate din epoca neolitică – gropile aminteau bordeiele de altădată, am găsit foarte multe cuie, lemn, reminiscenţe de trai, spre exemplu, un cazan pentru copt carne sau o căldare pentru lapte. Am găsit un hambar foarte mare, 10 pe 20 de metri, în care se vedea intrarea săpată în pământ. După care, căutând în echipă, sub îndrumarea pădurarului Mihail, la circa 300 de metri de sat am găsit cimitirul, în care crucile erau căzute la pământ, dar mormintele erau intacte. Am numărat 13 cruci și 18 morminte, dar am putut descifra doar un singur nume – Marian Natalia, născută în 1879 și decedată în 1953. Am convenit cu membrii comunității moldovenești din Irkutsk și Krasnoiarsk ca pe acest loc să înălțăm o troiță, cimitirul să fie îngrădit, iar crucile refăcute, pentru ca Moldovanka să devină un loc al memoriei deportărilor basarabeni în taigaua siberiană.
