Din delegație au făcut parte ziariști, oameni de radio și tv, formatori de opinie, care din câte am înțeles vin, an de an, la invitația Parlamentului European pentru a face cunoscute acolo realitățile din R. Moldova și, la rândul lor, pentru a afla ce se mai vorbește la Bruxelles cu referință la noi. Prin urmare, voi contura două dintre aspectele care mi s-au părut importante din această experiență de călătorie. Primul aspect se referă la Belgia în sine, la modelul ei statal și felul cum funcționează, o chestiune care ar putea să fie utilă pentru înțelegerea viitorului R. Moldova. Cel de-al doilea este legat de discuțiile pe care le-am avut în instituțiile-cheie ale civilizației occidentale și care ne vizează în mod direct, pentru că de asta depinde ce va fi cu noi mai departe.
Modelul belgian: ce putem învăța?
Belgia este situată pe frontiera ce divide Europa germanică de Europa latină, iar cele două mari regiuni ale țării marchează acest lucru. Regiunea de limbă neerlandeză Flandra, situată în jumătatea de nord a țării, are 58% din populație, iar regiunea de limbă franceză Valonia, situată în jumătatea de sud, are 32% din populație. Regiunea Capitalei Bruxelles, oficial bilingvă, este o enclavă majoritar francofonă situată în Regiunea Flamandă, dar în apropiere de frontiera cu regiunea valonă și are 10% din populație. O mică comunitate germanofonă există în estul Valoniei. Diversitatea lingvistică și conflictele politice și culturale asociate acesteia sunt reflectate în istoria politică și în sistemul complex de guvernare.
Istoria Belgiei este în mod tradițional divizată în două mari etape. Pe de o parte, acea a teritoriilor care au format înainte de 1830 Regatul Belgiei și, pe de altă parte, cea a statului independent belgian existent începând cu această dată. Diverse națiuni și culturi au ocupat teritoriul de astăzi al Regatului Belgiei, de la celți și romani până la francezi și olandezi. Regiunea a fost incorporată în Imperiul Roman în timpul campaniei lui Cezar din Galia. După valurile migratoare din secolul al V-lea, regiunea devine centrul Imperiului Carolingian, iar după dezmembrarea acestuia, statele feudale, apărute în regiune, sunt unite treptat în Țările de Jos Burgunde. În timpul domniei lui Carol Quintul, acestea ocupă mare parte din teritoriul actualului Benelux. Până în secolul al XVIII-lea Țările de Jos de sud se află sub dominația spaniolă și apoi habsburgică, iar în 1795, sunt incorporate în Prima Republică Franceză. La prăbușirea Imperiului Napoleonian teritoriul actualei Belgii și al Luxemburgului sunt atașate unui nou stat, Regatul Unit al Țărilor de Jos, un regat protestant condus de un rege olandez. În 1830 izbucnește o revoltă împotriva regimului acestuia care va duce la independența Belgiei. Pe data de 4 noiembrie 1830 la Londra se deschide o conferință despre viitorul Belgiei. Marile puteri recunosc independența Belgiei pe data de 20 ianuarie 1831. Noul stat devine un regat, iar tronul este oferit lui Leopold de Saxe-Coburg-Gotha (un unchi al Reginei Victoria) care devine Leopold I al Belgiei, primul Rege al belgienilor pe data de 21 iulie 1831. Noul stat este declarat neutru (care a fost încălcată în ambele războaie mondiale). Inițial, noul stat deținea și teritoriul actualului Mare Ducat de Luxemburg și provincia olandeză Limburg. În 1839 Țările de Jos recunosc noul stat belgian, iar la Londra este semnat un nou tratat, ce delimitează frontiera dintre cele două state. Statul belgian pierde cele două regiuni în favoarea Olandei, dar reușește obținerea reducerii părții sale din datoria publică a Regatului Unit al Țărilor de Jos. Frontierele actuale ale Belgiei au fost fixate în 1919 prin Tratatul de la Versailles care acorda Belgiei Cantoanele din Est.
Sub presiunile comune ale mișcărilor flamande și valone, Belgia evoluează treptat spre un stat din ce în ce mai federalizat. Centrul puterii politice se deplasează spre Flandra care a constituit totdeauna majoritatea populației. În 1962 o serie de frontiere lingvistice sunt definite, iar partidele naționale se separă de-a lungul acestor frontiere. Din 1963, țara este divizată în 4 regiuni lingvistice: una olandeză, una franceză, una germană și regiunea orașului Bruxelles bilingvă. O serie de reforme instituționale sunt efectuate, acestea transformând statul unitar într-o federație. Constituția este rectificată în 1993 pentru a adăuga noile structuri ale statului federal. Acesta este organizat sub forma a trei regiuni și trei comunități: Flandra, Valonia și Regiunea Capitalei Bruxelles, respectiv, Comunitatea flamandă din Belgia, Comunitatea franceză din Belgia și Comunitatea germanofonă din Belgia.
Din această experiență belgiană putem desprinde mai multe concluzii pentru R. Moldova. Pentru a fi un stat funcțional, compus din două sau trei entități (Basarabia, Transnistria și/sau Găgăuzia), avem nevoie de un consens al Rusiei și puterilor europene, care, printr-un acord internațional, a garantat neimplicarea și colaborarea în vederea asigurării independenței, ceea ce la ora actuală este greu de imaginat. Modelul belgian scârțâie din temelii, poate asta explică de ce principalele instituții europene și euroatlantice au fost plasate anume aici. Prin aceasta se dorește menținerea integră a unui stat care are grave probleme de legitimitate și identitate. La fel cum este și un mit că bunăstarea financiară și economică atenuează liniile de confruntare între comunitățile etnice. Cei, care au fost pe-acolo, au văzut că practic Belgia este un stat cu două state. Chiar și după aproape două sute de ani. În sfârșit, ce folos de neutralitate, dacă, la momentul adevărului, nimeni n-o respectă. Prin urmare, doar aderarea la o suprastructură militaro-politică poate salva securitatea și aparențele de funcționalitate a unui stat cum ar fi R. Moldova, așa cum o face în cazul Belgiei.
Războiul hibrid al Rusiei contra Occidentului: unde suntem noi?
Discuțiile de la UE și NATO au fost marcate de situația din R. Moldova, privită cu îngrijorare de ambele instituții, mai ales încurcătura provocată de „guvernarea bicefală est-vest” și complicațiile problemei transnistrene. Am constatat că noi, de fapt, nu suntem doar prizonieri într-un stat captiv, așa cum se sugerează deseori în spațiul public, ci și victimele unui război, pe care Rusia îl poartă, la ora actuală, împotriva Occidentului prin subversiune politică, penetrare economică, spionaj și dezinformare, considerat de experți drept un război hibrid, și care ne-a lovit și afectat în mod direct. Prin acest război, Federația Rusă încearcă să facă un joc de mare putere fără resurse de mare putere. Unul din aspectele distincte ale recentelor campanii ruse, de la operațiunile politice împotriva Occidentului la operațiuni militare împotriva Ucrainei, a fost ștergerea liniilor dintre stat, paramilitari, mercenari și lumea criminală. Regimul lui Putin crede evident că este într-o bătălie geopolitică și chiar civilizațională cu Occidentul și, prin urmare, a mobilizat toate activele armamentabile pe care le are la dispoziție. Aceasta se extinde la societatea în ansamblu, dar și la active semiautonome, de la trollii de pe internet și de la „hackerii patrioți” din bănci și întreprinderi transnaționale până la voluntari cazaci și gangsteri mercenari. Acum ați înțeles de unde știe Plahotniuc așa tactici de acțiune în societatea moldovenească și cine inspiră aceste acțiuni?
„Hibriditatea” operațiunilor ruse reflectă hibriditatea statului rus, un regim patrimonial, super-prezidențial, caracterizat de fluiditatea și permeabilitatea frontierelor dintre public și privat, intern și extern; eliminarea completă a instituțiilor și absența constrângerii ideologice (diferite față de sistemul sovietic), precum și lipsa statului de drept sau „principiului control și echilibru”. Moscova poate, de asemenea, pretinde la inspirarea „afacerilor hibride”, prin dezvoltarea întreprinderilor comerciale ilegale și legale care, în mod ideal, fac bani, dar, în același timp, pot fi folosite în scopurile statului, indiferent dacă sunt sau nu de natură privată din punct de vedere tehnic. Instituțiile comerciale rusești nu numai că oferă acoperire pentru agenții de informații și răspândesc dezinformarea, ci acționând din proprie inițiativă, sunt folosite și pentru a oferi sprijin financiar mișcărilor politice și sociale pe care Moscova le consideră convenabile.
R. Moldova este din plin devastată de efectele „războiului hibrid” pe care Rusia îl poartă în acest spațiu. Ambasada, biserica, companiile comerciale și băncile, populația vorbitoare de rusă, televiziunile și radioul rus, împreună cu politicienii de diferite orientări, care sunt la cheremul Moscovei, toate aceste resurse (dar și multe altele) au fost activate pentru a deturna traseul R. Moldova de integrare europeană și au contribuit, în definitiv, la pavarea drumului lui Igor Dodon către putere. Până acum, dar și mai încolo, acțiunile lui Plahotniuc au fost nu doar de întărire a propriei resurse de putere, dar și pentru a îndeplini instrucțiunile Moscovei de a distruge în R. Moldova orice formă de opoziție politică proeuropeană, el reușind cu succes acest lucru. Moscova, care a pus la cale toată operațiunea de mimare a „rivalității Dodon-Plahotniuc”, care are ca scop instaurarea unui regim politic hibrid ce creează impresia că guvernarea PDM, este garantul vectorului proeuropean. Toate acțiunile de până acum ale lui Dodon au fost tolerate și acceptate de „guvernarea europeană” fără crâcnire, inclusiv ieșirile anticonstituționale legate de Transnistria, retorica antistatală, vizitele la Moscova, adoptarea votului mixt, cârdășia acestui tandem, fiind perfect sincronizată cu Moscova. Și aici nu este vorba de PSRM sau membrii guvernării, ci de acești doi lideri politici și anturajul lor nemijlocit care conturează realitatea pentru restul.
Ce observăm este o stare de „ocupație hibridă”, în care, pe de o parte, avem un președinte care stă sub preșul Moscovei și frizează culmile servilismului politic, iar, pe de altă parte, un parlament și un guvern „proeuropean”, controlat de un om care este se pare, în totalitate, controlat de serviciile secrete sau structurile mafiote ruse. Prins în acest clește, liderul pedist a anihilat, rând pe rând, majoritatea liderilor politici concurenți, pe unii, din motiv de interes personal, dar în cazul Partidului Liberal, cu siguranță, și din interes geopolitic. Ceea ce n-au reușit să facă sovieticii, timp de 50 de ani, au făcut Plahotniuc și PDM, care, prin acest joc duplicitar, au dezarticulat orice formă de opoziție politică față de Moscova, lăsând lui Igor Dodon câmp liber de acțiune în R. Moldova. Crescut pe bani europeni, Plahotniuc a făcut plenar jocul Moscovei, la fel cum pe bani românești acest lucru l-a făcut pe timpuri Iurie Roșca, care a îngropat Frontul Popular, apoi un partid care exprima esența românească a acestei țări. Desigur și din interesul de a se erija în ipostaza de „salvator al parcursului european” și mare luptător cu propaganda rusă.
Soluția protestului, coalizării și solidarizării împotriva actualei guvernări „Dodon-Plahotniuc” este unica șansă ca noi să ne mai salvăm cumva. Mai ales că pentru aceasta există sprijinul Europei și al Americii, așa cum am dedus în urma vizitei de la Bruxelles, dar nu numai. Pentru că altfel lucrurile vor fi imposibil de redresat mai târziu.
