Cu alte cuvinte, europenizarea prin intermediul condiţiilor de aderare este unul din cele mai redutabile instrumente ale puterii de transformare a Uniunii Europene. Dar dincolo de aceasta, europenizarea se referă la procesele de construcţie, transmitere şi instituţionalizare a regulilor formale şi informale, procedurilor, paradigmelor, politicilor, stilurilor, „felului de a face lucrurile”, a credinţelor şi normelor comune care sunt iniţial definite şi consolidate în luarea hotărârilor la nivelul UE, iar apoi încorporate în logica discursului intern, a identităţilor, a structurilor politice şi a politicilor publice din fiecare stat membru sau a celor în curs de aderare.

Înţelegerea acestui proces, ca şi a complexităţii multor alte procese care au loc în cadrul UE, este de multe ori o provocare nu numai pentru oamenii de rând, dar şi pentru analişti, specialiştii în domeniu şi pentru practicieni. Pentru a simplifica percepţia asupra acestor lucruri vom răspunde la trei întrebări fundamentale legate de europenizarea realizată în statele membre:

1. Unde afectează UE statele membre (sau care sunt dimensiunile schimbării interne)?
2. În ce mod afectează UE statele membre (sau care sunt mecanismele schimbării interne)?
3. Care este efectul UE asupra statelor membre (sau care este rezultatul schimbării interne)?

Vom aborda pentru început cazul Germaniei, care prin deschiderea elitelor germane spre transferul de suveranitate naţională spre Bruxelles, nivelul ridicat de sprijin public pentru principiul de bază al integrării, precum şi relativa uşurinţă a coordonării dintre comunităţile naţionale şi supranaţionale de stabilire a politicilor, devine un caz clasic de realizare a unei „europenizări”, într-un stat puternic afectat după al Doilea Război Mondial de efectele nazismului, totalitarismului şi experienţei traumatizante cauzate de război şi dezbinare statală.

Prima şi cea mai remarcabilă dovadă de europenizare a Germaniei a fost cea instituţională, dovezi clare şi nesurprinzătoare ale acestui proces fiind omniprezente în toată birocraţia federală germană: cancelaria şi ministerele federale au creat unităţi europene şi, în unele cazuri, departamente întregi dedicate evaluării, monitorizării, coordonării şi implementării problemelor şi politicilor europene; landurile germane au început să ţină cont de dimensiunea europeană prin stabilirea unor reprezentanţi sau chiar quasi-ambasade pe lângă UE, în scopul monitorizării şi al influenţării procesului politic, în domenii de importanţă majoră, cum ar fi politica regională şi de concurenţă, ministerele landului au început să instaleze unităţi şi diviziuni europene, iar în unele cazuri, guvernele landurilor au creat chiar ministere europene care să controleze formularea şi coordonarea politicilor europene la nivel de stat.
Integrarea europeană a cauzat reforma şi la nivelul Constituţiei naţionale, a determinat europenizarea societăţii civile, grupurile germane de interes dezvoltând o capacitate importantă de influenţare a procesului politic european, folosind adeseori reţelele naţionale de politică pentru a putea modela şi a face faţă iniţiativelor politice ale UE. Partidele politice germane s-au conformat la rândul lor procesului politic european şi chiar dacă am rămas în mod fundamental actori naţionali, a căror orientare şi bază sunt ferm ancorate în contextul intern, dinamica de partid a rămas fundamental proeuropeană, consensul tuturor partidelor asupra acestui punct de vedere rămânând intact.

Într-un cuvânt, interiorizarea „europenizării” a constituit cheia de succes a transformării Germaniei după războiul mondial, acest fapt contribuind la reabilitarea statutului internaţional al noii Germanii, într-un sens pur practic şi instrumental, şi tot europenizarea a contribuit la regăsirea identităţii politice a ţării. Din acest punct de vedere nu există asemănare cu drumul parcurs de Germania Federală începând cu 1949, în care un stat expus efectelor contextuale ale Europei să renască pentru a deveni în sine purtătorul „europenizării”.

La celălalt pol al analizei efectelor europenizării se află Irlanda, un stat apropiat de cazul R. Moldova, a cărui experienţă de integrare europeană este ajutătoare la înţelegerea puterii de transformare a UE asupra ţărilor mici. Când Irlanda a devenit membră, în 1973, era o ţară săracă, rurală, conservatoare şi aflată dintotdeauna la periferia continentului european sau chiar în afara lui. Considerându-se ţară neutră, ea a dorit să devină stat membru pornind de la un consens al elitelor care avea ca obiectiv deschiderea sistemului intern, în principal al economiei naţionale, către concurenţă şi liberalizare. În anul 1961, când Irlanda a făcut prima cerere pentru aderare, CEE a fost utilizată şi acceptată ca un argument extern pentru modernizare, iar aderarea la UE a fost pentru această ţară legată de proiectul naţional de modernizare. La toţi indicatorii – şomaj, inflaţie şi deficituri bugetare – Irlanda a deţinut o perioadă îndelungată ultima poziţie în statisticile UE. Începând cu anii 1980 Programul pentru refacerea naţională, negociat în contextul progreselor de europenizare şi al nevoii ca ţara să se adapteze cererilor integrării economice, a transformat radical Irlanda, ea ajungând să depăşească începând cu anii 1990 partenerii europeni în dezvoltarea economică, asigurarea locurilor de muncă, creşterea exporturilor, de rând cu ţările bogate din Europa.

Impactul europenizării asupra Europei de Est

Probabil cel mai spectaculos şi mai util pentru înţelegerea efectelor europenizării asupra R. Moldova, este cazul statelor din Europa Centrală şi de Est, pentru care europenizarea prin intermediul condiţiilor de aderare a fost cel mai relevant exemplu al puterii de transformare a UE. Înţeleasă în mod simplist ca o preluare a politicilor UE la nivelul politicilor naţionale, europenizarea statelor ieşite recent din blocul sovietic a fost identică cu „UE-izarea”, ceea ce însemna că respectarea cerinţelor de aderare şi adaptarea normelor, politicilor şi modelelor instituţionale ale UE a fost strâns legat de procesul mai amplu de modernizare şi tranziţie postcomunistă. În contextul tranziţiei post-comuniste europenizarea acestor state a presupus atât procesul de aderare la UE, cât şi procesul mult mai amplu de „întoarcere la Europa” după 1989.

Procesul de europenizare a spaţiului est-european conţine cinci mecanisme majore folosite de UE ca instrumente de realizare a unor schimbări prin intermediul condiţiilor impuse şi al procesului de aderare:
1. Modele: oferirea unor modele legislative şi instituţionale – ţările candidate din Europa Centrală şi de Est au trebuit să adopte toate legile şi normele existente în UE, fiind supuse aceloraşi presiuni de europenizare ca şi statele-membre în cazul modelelor instituţionale şi de politici pe care le-au preluat de la UE. Transpunerea legală a acquis-ului comunitar şi armonizarea cu legile UE sunt condiţiile esenţiale pentru a deveni un stat membru şi au reprezentat subiectul de interes principal în cadrul procesului de aderare şi în pregătirile desfăşurate de statele-candidate.

2. Bani: ajutor şi asistenţă tehnică – UE a fost cea mai mare sursă de ajutor extern pentru Europa Centrală şi de Est după 1989 (aşa cum este şi pentru R. Moldova). În urma Consiliului European de la Luxemburg din 1997 programul de asistenţă PHARE a fost transformat într-un instrument al politicii de aderare, asistenţa financiară fiind axată pe pregătirile în vederea aderării. Cele două priorităţi au fost consolidarea instituţională, cu accent pe instruirea funcţionarilor publici (30% din fonduri), şi dezvoltarea infrastructurii (70%), cu accent pe proiectele în domeniul transporturilor şi protecţiei mediului. Conform bugetului comunitar pentru anii 2000-2006, PHARE a obţinut 1,5 miliarde euro pentru ţările solicitante din Europa de Est.

3. Monitorizare şi evaluarea comparativă – progresul obţinut în procesul de aderare la UE a fost subiectul central al dezbaterilor politice din statele candidate, prin urmare UE a putut influenţa dezvoltarea politicilor şi cea instituţională prin ierarhizarea statelor solicitante, evaluarea comparativă în anumite domenii de politici şi oferirea de exemple de cele mai bune practici, pe care statele solicitante au urmărit să le imite. Monitorizarea a fost un mecanism-cheie în cazul condiţiilor de aderare, acest proces oferind UE o cale subtilă şi foarte importantă de influenţă directă asupra procesului intern de elaborare a politicilor.

4. Consiliere şi înfrăţire instituţională – UE a oferit ţărilor aderente un spectru larg de recomandări politice prin intermediul asistenţei tehnice oferită de programul PHARE şi prin intermediul TAIEX, un program de „înfrăţire instituţională” iniţiat în 1999. Obiectivul acestei înfrăţiri instituţionale a fost de a ajuta ţările din Europa de Est să-şi adapteze instituţiile administrative şi democratice în vederea respectării condiţiilor aferente calităţii de membru. Acest lucru s-a realizat în baza învăţării din experienţa statelor-membre în domeniul elaborării legislaţiei şi consolidării capacităţii organizaţionale pentru implementarea acquis-ului.

5. Controlul accesului: accesul la negocieri şi la etapele avansate ale procesului de aderare – este cel mai puternic instrument de condiţionare folosit de UE în privinţa oricărui stat candidat. UE a avut nevoie de zece ani pentru a ajunge să aplice condiţiile de aderare ca modalitate de control a accesului pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, obstacolele din procesul de aderare fiind asociate cu anumite condiţii. Acest lucru a dus la crearea unui instrument coercitiv destinat consolidării altor mecanisme de europenizare, dar în acelaşi timp funcţionează ca un mecanism de europenizare aparte, deoarece UE poate atribui condiţii specifice anumitor etape ale procesului de aderare.

Valoarea supremă a acestor instrumente de europenizare a fost efectul unei tactici de şoc, menită să determine guvernele ţărilor solicitante să efectueze schimbări radicale, de teama unor consecinţe pe plan intern, care ar putea fi ca urmare a neîndeplinirii unui obiectiv major al politicii externe. Critica UE a avut un impact major asupra dezbaterilor interne privind politicile publice şi succesul politic al guvernelor, a jenat guvernele acestor ţări, forţându-le să realizeze schimbări majore în plan instituţional sau de politici.

Pentru statele din spaţiul est-european „UE-izarea” a fost o parte componentă şi chiar o premisă pentru europenizarea amplă, ceea ce a însemnat deopotrivă depăşirea reminiscenţelor comuniste şi redobândirea unui rol deplin în spaţiul politic şi economic european, exact cum pe timpuri acest deziderat a constituit o premisă importantă de europenizare pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene şi cum urmează să fie pentru R. Moldova în perioada post-Vilnius.