Între acestea se numără: a. politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de coeziune), privind aspecte regionale, agricole şi sociale. b. politicile de inovare, care introduc tehnologii de vârf în domenii precum protecţia mediului, cercetarea şi dezvoltarea şi domeniul energetic. Uniunea finanţează aceste politici prin intermediul unui buget anual, care completează şi oferă valoare adăugată acţiunilor întreprinse de guvernele naţionale.

I. POLITICILE DE SOLIDARITATE

Politicile de solidaritate ale UE sunt menite să sprijine regiunile subdezvoltate şi sectoarele defavorizate ale economiei statelor membre, fiind focusate pe trei direcţii:

(1) Ajutor regional

Conform politicii regionale a UE, fondurile europene sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserţiei profesionale a tinerilor şi a şomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii şi pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate. Fondurile alocate asistenţei regionale în perioada 2007-2013 se concentrează asupra următoarelor trei obiective:
– Convergenţa: scopul este acela de a ajuta ţările şi regiunile cel mai slab dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătăţirea condiţiilor pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă.
– Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă: ţinta este creşterea competitivităţii, a nivelurilor ocupării forţei de muncă şi a atractivităţii regiunilor.
– Cooperarea teritorială europeană: obiectivul acesteia este de a intensifica cooperarea transfrontalieră, transnaţională şi interregională, ajutând autorităţile vecine să găsească soluţii la probleme comune întâlnite în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră.
Două fonduri europene sunt responsabile cu gestionarea acestor probleme: Fondul european de dezvoltare regională, care oferă asistenţă financiară pentru proiecte de dezvoltare regională şi pentru a stimula economia în regiunile rămase în urmă şi Fondul social european, utilizat pentru finanţarea formării şi a inserţiei profesionale. Pe lângă fondurile structurale, există Fondul de coeziune, folosit pentru finanţarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protecţia mediului în acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic de 90% din media UE.

(2) Politica agricolă comună (PAC)

Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, vizau asigurarea unui standard de viaţă decent pentru agricultori, stabilizarea pieţelor, aprovizionarea consumatorilor la preţuri rezonabile şi modernizarea infrastructurii agricole. Aceste obiective au fost în mare parte îndeplinite. În plus, consumatorii de astăzi se bucură de siguranţa ofertei, iar preţurile produselor agricole sunt menţinute la un nivel stabil, protejate de fluctuaţiile de pe piaţa mondială. Această politică este finanţată prin Fondul european de garantare agricolă şi prin Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală.

(3) Dimensiunea socială

Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalităţile cele mai evidente din cadrul societăţii europene. Fondul social european a fost înfiinţat în 1961 pentru a încuraja crearea locurilor de muncă şi pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de ocupaţie şi/sau dinspre o zonă geografică spre alta. Carta europeană a drepturilor sociale fundamentale, care a devenit o parte integrantă a Tratatului de la Amsterdam în 1997, stabileşte drepturile de care trebuie să se bucure toţi lucrătorii din UE: libera circulaţie; o compensaţie echitabilă; condiţii mai bune de muncă; protecţie socială; dreptul de asociere şi de negociere colectivă; dreptul la formare profesională; tratament egal pentru femei şi bărbaţi; informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor; protecţia sănătăţii şi a securităţii la locul de muncă; protecţia copiilor, a persoanelor în vârstă şi a persoanelor cu handicap.

II. POLITICILE DE INOVARE

Activităţile UE au un efect direct asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor ei, întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă societatea: protecţia mediului, sănătate, inovare tehnologică, energie etc.

(1) Protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă

UE s-a transformat într-un actor global în protejarea mediului ambiant şi urmăreşte să contribuie la prevenirea schimbărilor climatice prin reducerea masivă a emisiilor sale de gaze cu efect de seră. În decembrie 2008, Consiliul European a acceptat ca, până în 2020, Uniunea să-şi reducă emisiile cu cel puţin 20% comparativ cu nivelul din 1990, să crească cota de piaţă a energiei provenite din resurse regenerabile la 20% şi să reducă consumul total de energie cu 20%. De asemenea, s-a convenit ca 10% din energia utilizată în transporturi să provină din biocombustibili, electricitate sau hidrogen.

În cadrul reuniunii la nivel înalt de la Copenhaga din 2009, UE a depus eforturi pentru a convinge şi alţi actori majori să adopte aceleaşi obiective. Acest lucru s-a realizat doar parţial, toate părţile acceptând necesitatea de a limita încălzirea globală la o creştere a temperaturii medii de 2°C peste nivelul perioadei preindustriale, dar, până în prezent, nu există încă un angajament clar în direcţia îndeplinirii acestui obiectiv. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a reuşit să încheie un acord prin care ţările dezvoltate urmează să ofere 20 miliarde euro pentru finanţarea iniţiativelor ţărilor în curs de dezvoltare privind schimbările climatice.

(2) Inovarea tehnologică

Fondatorii UE aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul tehnologic şi au prevăzut avantajele care pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o umbrelă comună. Astfel, în 1958, împreună cu CEE, au înfiinţat Euratom, al cărei scop era de a facilita exploatarea comună de către statele membre, în scopuri paşnice, a energiei nucleare, cu ajutorul unui Centru Comun de Cercetare (JRC). Acesta este compus din şapte institute aflate în cinci locaţii distincte: Ispra (Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Ţările de Jos), Geel (Belgia) şi Sevilia (Spania).

De asemenea, UE sprijină cercetarea fundamentală în domenii precum fuziunea termonucleară controlată – o sursă potenţial inepuizabilă de energie pentru secolul al XXI-lea şi încurajează cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul electronicii şi calculatoarelor, care se confruntă cu o concurenţă acerbă din afara Europei. Pentru întreţinerea şi rezistenţa la climatul de concurenţă UE cheltuiește 3% din PIB-ul său pentru cercetare (peste 50 miliarde euro).

(3) Energie

Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – asigură 80% din energia consumată în UE. Un procent important şi tot mai mare din cantitatea necesară de combustibil fosil se importă din afara UE. În prezent, 50% din necesarul de gaze naturale şi petrol este importat, iar această dependenţă ar putea ajunge la 70% până în 2030. Pentru a fi mai puţin expusă la această dependenţă şi pentru a tempera procesul de încălzire globală, UE îşi direcţionează politicile spre economisirea energiei prin utilizarea ei într-un mod mai inteligent şi dezvoltarea unor surse alternative de energie, cum ar fi cea solară, eoliană, nucleară şi provenită din biomasă. De asemenea, UE a investit 1,6 miliarde euro în proiectul „Cer curat”, al cărui obiectiv este dezvoltarea unui transport aerian mai puţin poluant.

III. POLITICILE BUGETARE

Pentru finanţarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual care a depăşit 140 miliarde euro în 2010. Acest buget este finanţat prin aşa-numitele „resurse proprii” ale UE, care nu pot depăşi echivalentul a 1,23% din venitul naţional brut total al tuturor statelor membre. Aceste resurse provin în principal din: a. taxe vamale asupra produselor importate în UE, inclusiv din prelevări pe produse agricole; b. un procent din taxa pe valoarea adăugată (TVA) aplicată bunurilor şi serviciilor pe întreg teritoriul UE; c. contribuţii din partea statelor membre proporţionale cu puterea economică a acestora.

Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de şapte ani cunoscut sub numele de „perspectivă financiară”. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia Europeană şi necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre şi negocieri care să fie urmate de acordul Parlamentului European. Următoarea perspectivă financiară acoperă perioada 2013-2020. Repartizarea cheltuielilor poate fi ilustrată de bugetul 2010: competitivitate şi coeziune: 64 miliarde euro, inclusiv fondurile structurale, Fondul de coeziune, programele de cercetare şi reţelele transeuropene de transport şi energie; gestionarea resurselor naturale: 60 miliarde euro, alocaţi în special pentru agricultură şi dezvoltare rurală; „cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie”: 1,6 miliarde euro; UE ca partener mondial (asistenţă, comerţ etc.): 8 miliarde euro; cheltuieli administrative: 8 miliarde euro.

În implementarea acestor politici există o intercalare de diferite responsabilităţi, pe care le împart statele membre şi organizaţia europeană. Uniunea Europeană este responsabilă individual pentru: uniunea vamală; reglementarea concurenţei pe piaţa unică; politica monetară a statelor din zona euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună; încheierea acordurilor internaţionale, atunci când acest lucru este prevăzut de legislaţia UE. Pe de altă parte, Uniunea Europeană şi statele sale membre împart responsabilitatea pentru: piaţa unică; aspecte de politică socială prevăzute de Tratatul de la Lisabona; coeziune economică şi socială; agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; mediu; protecţia consumatorului; transport; reţele transeuropene; energie; crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie; probleme de securitate comună în domeniul sănătăţii publice, astfel cum sunt definite în Tratatul de la Lisabona; domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi domeniul spaţial; cooperare pentru dezvoltare şi ajutor umanitar. În cele din urmă, există domenii aflate în competenţa statelor membre, în care UE poate deţine un rol de asistent sau coordonator: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; industrie; cultură; turism; educaţie, formare profesională, tineret şi sport; protecţie civilă  şi cooperarea administrativă.

Prin prisma celor expuse mai sus, concluzionăm că perspectiva de aderare și integrarea R. Moldova în spațiul comunitar european oferă o șansă unică de reducere a sărăciei și înapoierii în raport cu alte state ale Europei, o posibilitate reală de modernizare într-un context unic de solidaritate europeană, demonstrată și în cazul altor state cu probleme și provocări similare societății moldovenești.