Experienţe italiene (II) Magia Florenţei

Distanţa de circa 450 km dintre Napoli şi Florenţa este acoperită de trenul super rapid Freccia Rossa (Săgeata Roşie), care dezvoltă o viteză de până la 400 km pe oră, și ajunge la destinație în aproximativ trei ore. Cam tot atâta face trenul interurban Ungheni-Chişinău, dar pe o distanţă de 100 km, iar aceeaşi distanţă de 450 km dintre Chişinău şi Bucureşti sau Chişinău şi Kiev este acoperită de trenurile noastre în 12-13 ore. Probabil în asta se ascunde diferenţa de civilizaţie dintre lumea noastră şi cea europeană.

Drumul de la Napoli la Florenţa este o excursie în sine, pe al cărei parcurs un observator atent poate vedea schimbările de relief şi cultură, de la energia şi haosul aparent al sudului predominant rural, spre sobrietatea şi exigenţa nordului prioritar industrial, unde se fac sesizabile influenţele germane. Contrastele dintre cele două oraşe devin evidente chiar din primul moment când cobori la gara din Florenţa. Dacă Napoli este o urbe imensă, cu peste trei milioane de locuitori, care te domină prin densitatea populaţiei şi varietatea culturilor suprapuse pe parcursul istoriei sale zbuciumate, atunci Florenţa este un oraş cu circa 400 mii de locuitori, unde fiecare metru de stradă este o operă de artă şi unde domină o linişte calmantă, care te face să-ţi regăseşti imediat liniştea interioară. Dacă „Oraşul Nou” te domină prin puterea şi intensitatea energiei umane, care de multe ori îţi afectează intimitatea, „Oraşul dintre fluvii” este splendid prin faptul că te înalţă, oferindu-ţi un echilibru psihologic şi suficient calm ca să poţi absorbi la maximă intensitate capodoperele sale renascentiste.

În istoria oraşului intri chiar de la ieşirea din gară, pentru că în faţă se află Biserica Santa Maria Novella, a cărei construcţie a început la mijlocul secolului XIII (aproximativ anul 1246) şi a fost terminată către anul 1360, faimoasă prin frescele gotice şi cele ale Renaşterii timpurii. În drumul spre hotelul la care eram cazaţi a ieşit o cerşetoare care ne-a cerut nişte bani pentru mâncare. I-am răspuns că avem doar lei moldoveneşti sau eventual lei româneşti, la care smolita a zâmbit şiret şi s-a îndepărtat în grabă de noi. A fost unul din puţinele lucruri care în acele zile mi-a amintit de casă, pentru că în rest am fost puternic răvăşit de impactul celor văzute pe parcursul zilelor în care m-am aflat în Italia.

Spre deosebire de Napoli, unde persistă mai multe legende privind constituirea, Florenţa are o istorie exactă şi lipsită de speculaţii. Oraşul a fost fondat în anul 80 A.D. de către Lucius Cornelius Sulla ca o aşezare a veteranilor din legiunile romane, numele său iniţial fiind Fluentia, datorită faptului că era aşezată între două râuri, care ulterior a evoluat spre Florentia.

Considerată „leagănul Renaşterii”, Florenţa a atins apogeul înfloririi sale în timpul dominaţiei familiei Medici, puternică şi influentă economic şi politic, care a ştiut să pună în valoare această influenţă pentru a da naştere unei mari culturi, lucru probabil de la care ar putea învăţa politicienii şi oamenii noştri de afaceri, ale căror preocupări sunt în general marcate de interese personale înguste şi de materialism vulgar. Datorită acestei familii, ai cărei membri erau bancheri prosperi şi care au controlat efectiv oraşul din umbră între secolele XV şi XVIII, către secolul XV Florenţa a ajuns unul din cele mai mari oraşe din Europa, atingând apogeul în timpul lui Lorenzo Medici (1469-1492), numit de florentinii contemporani „Lorenzo Magnificul” (Lorenzo il Magnifico), nume sub care acesta a intrat în istorie. Un adevărat patron al artei, prin preocupările sale pentru pictură şi muzică, Lorenzo a făcut ca în această perioadă la Florenţa să-şi producă cele mai importante opere Michelangelo, Leonardo da Vinci şi Botticelli, consideraţi a fi cei mai mare artişti ai Renaşterii. În anul 1471, Lorenzo a calculat că familia sa a cheltuit, începând cu anul 1434, circa 663.000 florini (astăzi, aproximativ 460 milioane dolari) pentru caritate, filantropism, construcţii şi taxe, perioada sa de conducere fiind punctul culminant al renaşterii italiene târzii, iar moartea sa marcând sfârşitul „epocii de aur” a Florenţei.

Râul Arno, pe care l-am intersectat în drumul nostru spre hotel, este cel care desparte partea veche a oraşului, pe malurile sale pulsând istoria Florenţei, unită printr-o multitudine de poduri, fiecare cu încărcătură emoţională deosebită pentru florentini. Cel mai important dintre acestea, Ponte Vecchio (Podul Vechi), reconstruit în secolul XIV, uneşte Galeriile Ufizzi cu Palazzo Pitti, reşedinţa familiei Medici, iar începuturile sale datează din perioada romană, legenda spunând că ar fi construit chiar de etrusci.

Centrul oraşului este înconjurat de ziduri medievale care au fost construite în secolul XIV şi a fost declarat parte a patrimoniului cultural mondial UNESCO în anul 1982. Două construcţii domină centrul Florenţei – cel mai important monument al oraşului, catedrala Santa Maria del Fiore, cunoscută de asemenea ca Duomo şi Galeriile de Artă Ufizzi, unul din cele mai vechi şi mai renumite muzee de artă din lumea occidentală. Catedrala este o construcţie în stil gotic splendidă, începută în 1296 şi finalizată de Fillipo Brunelleschi în 1436, în timpul domniei lui Cosimo de Medici. Construcţia Galeriilor Ufizzi a început în anul 1560 şi a fost finalizată în 1581, ele fiind predestinate a fi oficii (ufizzi) pentru administraţia magistraturii în timpul lui Cosimo I Medici. Format în cultura marilor muzee care le-am vizitat până în acel moment, de la Ermitaj la Luvru şi de la Muzeul Metropolitan din New York la Muzeul Vaticanului din Roma, am fost realmente surprins de numărul mare al vizitatorilor, în special asiatici, şi caracterul concentric al expoziţiilor, care împreună îţi dau o senzaţie de unicitate a acestui muzeu, unde sunt concentrate lucrările originale ale celor mai mari pictori renascentişti. Senzaţia acestei unicităţi vine şi de la faptul că multe dintre opere au fost create chiar aici, Leonardo da Vinci şi Michelangelo venind la Uffizi „…pentru frumuseţe, pentru muncă şi pentru recreare”.

În sine, vizitarea Galeriilor Ufizzi ar fi suficientă pentru a fi împlinit în senzaţia că ai fost la Florenţa, acest fapt fiind profund conştientizat de familia Medici, care au avut un ataşament special faţă de această creaţie a lor. Poate de asta au ales ca biserica San Lorenzo, care conţine în interior Capela Medici, mauzoleul familiei Medici, să fie ridicată în proximitatatea acestui muzeu de ultimii membri ai renumitei familii.

Cred că mi-ar lua alte trei exeperienţe italiene ca să pot reda în totalitate adevărata dimensiune culturală a Florenţei, despre care s-au scris tone de cărţi şi care este văzută an de an de milioane de oameni din întreaga lume. Din cele cincisprezece cele mai vizitate muzee de artă ale Italiei, zece se află la Florenţa, printre cele mai importante fiind Coridorul Vasari, Galeria Academiei, Bargello şi Palatul Pitti.

În afară de această lume a muzeelor şi catedralelor, Florenţa este încântătoare prin magia multitudinii de pieţe şi stradele înguste, care se află sau intersectează centrul istoric al oraşului şi unde poţi vedea magazine luxoase cu genţi pentru femei care costă câteva mii de euro sau unde poţi găsi cafenelele şi restaurante, ce îţi oferă o ambianţă de casă prin atitudinea caldă a proprietarilor şi celor care te deservesc. Cultura seculară a oraşului se reflectă în orice atitudine şi comportament al florentinilor, obligând parcă numeroşii vizitatori să circumscrie la această dimensiune de civilizaţie care îi înconjoară şi pe care o admiră.

Am plecat din Florenţa pe data de 12.12.12, vrăjit de frumuseţea sa şi de timpul cu soare, pentru a mă întoarce în aceeaşi seară la Chişinău, unde era ger şi întuneric, ceea ce făcea să pară că am avut un vis frumos. Contrastul halucinant dintre cele două lumi face de fiecare dată complicată revenirea acasă după astfel de experienţe, dar cel puţin întăreşte speranţa şi încrederea că totuşi facem parte din această familie a latinităţii, care a dat umanităţii o civilizaţie înălţătoare, iar chemarea latină, europeană, despre care voi scrie mai multe în ultima parte a reflecţiilor mele, este unica salvatoare în situaţia în care ne aflăm.