Experienţe lituaniene (III): Integrarea în Uniunea Europeană

Din capul locului, trebuie să menţionăm că anexarea Țărilor Baltice în anul 1940, iar apoi în 1944, nu a însemnat o ruptură definitivă a acestora cu familia occidentală. Pe toată perioada Războiului Rece, ele au menţinut ambasade şi consulate în lumea liberă, desfăşurând o amplă activitate diplomatică şi politică pentru promovarea cauzei şi menţinerea spiritului de independenţă. Aceste eforturi erau susţinute de diaspora existentă în exterior, iar Lituania a avut o puternică prezenţă în Statele Unite ale Americii (circa un milion de lituanieni), care a putut organiza un lobby pro-lituanian în politicile americane şi occidentale, iar ulterior a oferit un suport important pentru restabilirea independenţei, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană (spre exemplu, al doilea preşedinte al Lituaniei, V. Adamkus, a venit din diaspora lituaniană din SUA).

Primul pas făcut de Lituania pe calea aderării la UE a fost făcut la 14 decembrie 1990, când împreună cu Letonia şi Estonia, a apelat la Comunitatea Economică Europeană (CEE, denumirea de atunci a UE) pentru a cere ajutor politic, economic şi cultural în mod direct, şi nu prin intermediul Moscovei. După evenimentele sângeroase din 13 ianuarie 1991, când trupele sovietice au omorât 23 de lituanieni într-un asalt asupra televiziunii, CEE a condamnat vehement aplicarea forţei în Lituania şi Țările Baltice, iar la 27 august, imediat după puciul eşuat de la Moscova, la sugestia miniştrilor de Externe al Franţei şi al Germaniei, comunitatea europeană a recunoscut independenţa Țărilor Baltice. La 11 mai 1992, Lituania a semnat Acordul de Comerţ şi Cooperare Economică, care a intrat în vigoare din 1 februarie 1993, cu această ocazie fiind adoptată şi Declaraţia privind Dialogul Politic între CEE, membrii săi şi Lituania.

Încă de la începuturile relaţiilor sale cu Lituania, mai exact din 1993, Comunitatea Europeană a decis să acorde suport acesteia prin programul PHARE (Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucţia Economiei, unul dintre cele trei instrumente de preaderare finanţat de către Uniunea Europeană pentru a asista ţările candidate din Europa Centrală şi de Est candidate la aderarea la Uniune), şi nu prin programul TACIS, ceea ce însemna că Lituania era atribuită statelor central-europene, și nu percepută ca una din fostele republici sovietice. Acest fapt a jucat un rol determinant în revigorarea economiei lituaniene. Dacă ar fi să judecăm după evoluţia PIB-ului în acea perioadă, observăm că în 1991 creşterea sa era de minus 13,09%, în 1993 ajungea la minus 30,35%, pentru ca deja în 1994 să aibă o creştere de 0,99%, care în 1998 a ajuns la 5,10% (până în 2000, Lituania a beneficiat de 345 milioane euro prin program). Acest suport, colaborat cu o voinţă politică clară de rupere de spaţiul postsovietic şi integrare europeană, a fost de o importanţă decisivă în surmontarea dificultăţilor determinate de dislocarea centrului sovietic şi dependenţa energetică de Moscova.

Atât în procesul de aderare la NATO, cât şi în procesul de integrare la UE, Lituania a dat dovadă de continuitate şi a fost exemplară la toate capitolele de preaderare şi aderare, respectând agenda şi calendarul stabilit la 22 iunie 1993, când Consiliul European de la Copenhaga a stabilit criteriile de aderare (cunoscute şi drept Criteriile de la Copenhaga) şi perspectiva semnării Acordurilor de Asociere la UE a Statelor Baltice. La 18 iulie 1994 a fost semnat Acordul de Liber Schimb între UE şi Lituania, pentru ca la 12 iunie 1995 între cele două părţi să fie semnat Acordul de Asociere. Deja în iunie-august 1995 la Vilnius erau stabilite primele instituţii de integrare (Comisia Guvernamentală de Integrare Europeană, Departamentul de Integrare Europeană al MAE, unităţi de integrare europeană la ministere etc.), iar la 8 decembrie 1995 Lituania înainta la Bruxelles cererea oficială de aderare la UE.

Spre deosebire de procesul de aderare la NATO, care arăta unele rezerve ale populaţiei (50-60% pro-NATO la începutul anilor 2000), suportul pentru aderarea la UE era covârşitor, între clasa politică şi opinia publică existând un consens absolut din acest punct de vedere. Acest fapt s-a reflectat şi în referendumul de aderarea la UE, organizat la 10-11 mai 2003, când 91,07% din cetăţenii lituanieni au susţinut acest deziderat.
La 16 aprilie 2003 a fost semnat tratatul de asociere a Lituaniei şi altor nouă state la UE, pentru ca la 1 mai 2004, Lituania să devină membră a UE, împreună cu Cehia, Cipru, Estonia, Ungaria, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia. Seimul lituanian a semnat la 11 noiembrie 2004 Constituţia Europeană, Lituania fiind primul membru al UE care a făcut acest lucru, iar la 21 decembrie 2007, Lituania, împreună cu alte opt state, a aderat la Spaţiul Schengen.

Dacă la ritmurile de negociere politică Lituania a fost exemplară, lucrurile au fost mai complicate la capitolul evoluţiei economice şi ajustare la standardele europene de dezvoltare (în anul 2005 PIB-ul Lituaniei pe cap de locuitor era de 47%, în comparaţie cu media UE-15). Din acest punct de vedere, Lituania este în continuare un beneficiar al suportului structural din partea UE şi caută să exploateze cu succes oportunităţile calităţii de membru pentru a stimula dezvoltarea şi creşterea economică. Planul de asistenţă europeană pentru perioada 2007-2013 se ridică la 23 miliarde litas (euro = 3,4 litas), în timp ce întregul suport pentru Lituania este de 36 miliarde litas. În afară de asta, Lituania beneficiază de suportul UE în agricultură şi dezvoltare rurală (din Fondul European pentru Agricultură), precum şi din participarea în programele comunităţii europene (domeniul cultural, educaţie, ştiinţă şi cercetare), pentru protecţia frontierelor externe ale UE, facilitarea tranzitului spre/dinspre regiunea Kaliningrad şi finanţarea pentru închiderea staţiei atomice de la Ignalina. Potrivit experţilor lituanieni, în condiţiile în care vor fi absorbite cu succes toate fondurile europene oferite din suportul structural 2007-2013, Lituania poate aştepta un surplus de 52 miliarde litas la PIB.

Putem conchide că procesul de aderare la UE a fost unul din cele mai importante stimulente, dacă nu cel mai important, pentru reorientare geopolitică şi economică a Lituaniei, pentru democratizarea şi securizarea societăţii lituaniene. Calitatea de membru al Uniunii Europene a întărit securitatea internă, a stimulat creşterea economică, care a redus riscurile de contradicţii sociale în societate, a sporit stabilitatea socială, ceea ce în definitiv a întărit democraţia şi coeziunea internă a ţării. Dar dincolo de asta, intrarea în UE a însemnat un gest de justiţie istorică, de revenire în familia europeană şi occidentală, de la care Lituania a fost ruptă abuziv în anul 1940.