Expulzarea Rusiei din Europa: de la diplomații spioni la linia roșie a lui Putin și ce se ascunde între cele două demonstrații de forță
Instalarea administrației Biden a resetat brusc poziționarea Occidentului în raport cu Rusia și China, după fumigenele zgomotoase dar cu efect zero ale fostului președinte Trump. Precedentul lider de la Casa Albă a fost, în esența felului său histrionic de a gândi politica, un admirator frustrat al liderilor autocrați (probabil, îi invidia în tăcere pentru puterea discreționară de a-și culca la pământ orice formă de opoziție internă, ceea ce el nu putea să facă în democrația americană), fie că se numesc Putin, Xi Jinping sau Kim Jong Un, pe toți aceștia gratulându-i cu aprecieri „grozave” și „prietenii” ridicole de-a lungul celor patru ani de mandat. Rezulatele strategiei sale au fost însă nule sau chiar negative, ducând la umilirea Americii în fața marilor dictatori ai lumii.
Lucrurile par acum să se fi schimbat la Washington – fără false prietenii cu dictatorii, fără aroganțe prostești în relația cu aliații tradiționali, în schimb cu o atitudine fermă împotriva regimurilor autoritare orientale (ar fi de discutat și schimbarea atitudinii față de Turcia, dar aceasta este o altă discuție, cu siguranță mult mai nuanțată, pe care o vom purta cu altă ocazie). Noua politică externă americană, centrată pe promovarea democrației liberale și înfruntarea explicită a rivalilor sistemici (China și Rusia), a dat curaj aliaților SUA de pe toate continentele, dar a înfuriat totodată dictatorii de la Beijing și Moscova, care – așa cum arată tot mai multe rapoarte și studii publicate recent – au făcut tot posibilul în 2020 pentru realegerea domnului Trump și pentru alimentarea în spațiul virtual a teoriilor conspirației, manipulării și neîncrederii în politicile publice ale guvernelor statelor occidentale.
Atitudinea solidară a statelor NATO/UE în relația cu Rusia și China va fi de acum înainte cheia de boltă a noii politici externe americane și a relației transatlantice dar și, în esență, „testul de rezistență la stres” al Occidentului în fața tentației oportuniste de a pactiza cu puterile orientale autoritariste;
Expulzarea diplomaților ruși spioni[1] din Germania, Olanda, Italia, Suedia, Norvegia, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Cehia, Slovacia, Bulgaria și România este demonstrația de forță și unitate și răspunsul (ce-i drept, tot în termeni de spectacol public) al statelor europene aliate NATO/partenere UE la show-ul militar amenințător al domnului Putin de la granița cu Ucraina, care a culminat cu spectacolul trasării liniei roșii și cu degetul ridicat arătat Occidentului, înaintea alegerilor legislative rusești din 19 septembrie. Unui spectacol i se răspunde, așadar, tot cu un spectacol.
Miezul conflictului se află, de fapt, între cele două spectacole pentru public. Aceste „puneri în scenă” nu au făcut decât să transmită niște semnale politice importante, într-o formă dramatizată. În esență, Occidentul a avansat și a traversat în ultimii zeci de ani, începând din 1989, multe „linii roșii” trasate abuziv de Uniunea Sovietică și apoi de Federația Rusă, după cum diplomații ruși nu fac spionaj de ieri, de azi. Lucrurile acestea se cunoșteau bine, de ambele părți, nu e nimic nou. Adevăratul conflict se află între cele două fațete spectaculoase, intens mediatizate, ale confruntării, așadar între expulzarea diplomaților spioni și discursul liniei roșii al domnului Putin, fiind partea cea mai puțin discutată și explicată publicului european și rusesc a întregului proces la care asistăm.
Conflictul de fond este generat de tentativa de refacere a ordinii mondiale, în care regimul Putin – aflat, oricât ar părea de suprinzător – în declin pe plan intern, încearcă să se agațe, pe plan extern, cu ultimele trei instrumente de care mai dispune (amenințarea militară, gazul și manipularea idioților utili din democrațiile occidentale, prin intermediul rețelelor sociale) pentru a crea panică și neîncredere, a obține relevanță internațională și a menține ridicată cota Rusiei, într-un context în care uraganul care vine anunță deja transformarea ordinii globale într-o ordine bipolară SUA (Occident)-China, ceea ce ar împinge Rusia spre un rol periferic sau spre un statut mizerabil de anexă strategică, politică și economică a Chinei.
Alăturarea României în concertul european al expulzării diplomaților ruși spioni, spre finalul show-ului început în martie, tocmai pe când unii începuseră să creadă că vom pierde ocazia să interpretăm și noi necesara partitură occidentală, este normală și binevenită. Ba mai mult, așa cum interpreții mai timizi au noroc de conjuncturi favorabile într-un spectacol, iată că expulzarea decisă de București, venită după discursul dur al liniei roșii de la Moscova, în tăcerea grea care începuse să se lase în sală, s-a auzit distinct, ca un clinchet ghiduș de trianglu după ce bubuitul tobelor a încetat, provocând furia unora și veselia celorlalți.
Nu, confruntarea nu s-a încheiat. Nici cea pentru menținerea sau salvarea Ucrainei din închisoarea zonei tampon decisă de Moscova, nici cea pentru refacerea ordinii mondiale cu sau fără Rusia în poziția de Mare Putere (o competiție din ce în ce mai acerbă), nici cea pentru decredibilizarea democrației liberale occidentale alimentată copios de serviciile secrete rusești, nici cea pentru eliberarea lui Navalnîi și întărirea opoziției rusești față de regimul dictatorial al ofițerului KGB care conduce imperiul rus cu mână forte de 21 de ani.
Toate aceste bătălii continuă și sunt, de fapt, una singură – zbaterea regimului Putin pentru supraviețuire internă și relevanță globală, ambele fiind serios puse în pericol de transformările lumii dar și de transformările interne ale Rusiei.
Expulzarea Rusiei din Europa, cel puțin a regimului dictatorial putinist și a influenței malefice a Rusiei în spațiul NATO și UE dar și în vecinătatea estică, pare să devină marea miză a Occidentului. Semnalul politic a fost dat. Încordarea mușchilor regimului Putin față de Ucraina, pentru a arăta că Occidentul este neputincios și nu are soluții pentru a înfrunta Rusia, a fost urmată de răspunsul ferm al SUA și al aliaților europeni.
SUA, Marea Britanie și Germania au dat deja semnale clare și puternice, după cum exemplare au fost și reacțiile aliaților și membrilor UE de pe Flancul Estic, cu excepția -deloc suprinzătoare- a Ungariei iliberale (deja considerată oficial un regim semi-autoritarist) și guvernului duplicitar al lui Viktor Orbán, veșnic bosumflat pe Bruxelles și rămas acum fără loc în Parlamentul European. Budapesta joacă din nou pe cartea Rusiei.
Este așteptată în continuare o poziționare mai clară a Franței în acest conflict acutizat. În scădere de popularitate cu doar un an înaintea alegerilor (39% în prezent), președintele Macron are probabil nevoie să se gândească mai mult dacă o implicare categorică de partea SUA/NATO/UE sau, dimpotrivă, o nuanțare pe tema Rusiei, care să-l scoată în evidență, în stilul său caracteristic, i-ar prinde mai bine pentru perioada următoare. În Franța nu sunt oare spioni ruși? Calculele sunt însă altele acum. Domnul Macron are nevoie neapărat de o finală cu doamna Le Pen pentru a recâștiga fotoliul prezidențial al Franței. Orice altă variantă de competitor în turul al doilea îi poate fi „fatală” iar pentru a ajunge la această finală dorită trebuie să îi țină în umbră pe candidații pro-europeni și să o facă vizibilă pe doamna Le Pen. Aceste considerații electorale, deși par marginale în contextul discuției despre conflictul cu Rusia, își au relevanța lor, și în Franța, și în Germania. Vom vedea.
Problema apartenenței și relației Rusiei cu Europa este veche. Istoricul francez Alain Besançon descrie perfect dilema și naivitățile istorice ale Occidentului față de Rusia, în cartea sa Sfânta Rusie: “Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras și s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reușit nici una, nici alta. […] Rusia a încercat să dea străinilor o imagine falsă despre ea însăși. Așa-numiții străini s-au plâns dintotdeauna de «minciuna rusească». «Am fost păcăliți» este însă o explicație prea simplă, ba chiar simplistă, a erorilor pe care le-au făcut”. (Alain Besançon, Sfânta Rusie, Humanitas, 2016).
Nu știm dacă ambivalența de care vorbește istoricul francez va rămâne o constantă a politicii și culturii Rusiei în raport cu Europa, probabil că da. Cert este că integrarea europeană a Rusiei a scăzut continuu în ultimii 150 de ani. Momentul de vârf al acceptării Rusiei în concertul european a fost cu siguranță Congresul de la Viena din 1815 (care a urmat războaielor napoleoniene) și următoarele 3-4 decenii, cam până la Războiul Crimeii, de la care va începe din nou îndepărtarea imperiului țarist de politica europeană. Tot ce a urmat în secolul XX și în aceste prime două decenii ale secolului XXI a însemnat un avatar îngrozitor al Rusiei și o alienare continuă față de spiritul, civilizația și valorile europene. Modernitatea politică a eșuat lamentabil în marele imperiu eurasiatic, scufundat în cultura întunecată a autocrației, a despotismului și ținerii „mujicului sub talpa bocancului”.
Aș putea anticipa, din motivele sugerate mai sus, că expulzarea Rusiei din Europa, în înțelesul ei figurat, va eșua și de data aceasta, după cum va eșua și tentativa regimului Putin de a diviza Occidentul și de a-i fi recunoscut dreptul de hegemon asupra Europei de Est. Nimeni nu-i va recunoaște nicio „linie roșie”. Nimic esențial nu se va rezolva acum. Niciuna din bătăliile menționate anterior nu se va tranșa în acest moment. Semnele declinului regimului Putin vor apărea însă din ce în ce mai des, pe plan intern.
Ar fi o bună ocazie ca NATO să dea o șansă Ucrainei la Summitul de pe 14 iunie, sub forma unui Membership Action Plan și a ținerii Kievului aproape. Aș spune că ar fi bine în primul rând pentru ca, în perspectivă, o Ucraină frustrată să nu pornească pe un drum greșit, al naționalismului, înarmării și respingerii deopotrivă a opțiunii pro-rusești și a opțiunii pro-occidentale, caz în care în Europa de Est ar mai apărea o problemă deloc neglijabilă, pe lângă cea a influenței rusești binecunoscute.
Sunt motive suficient de puternice pentru care așteptăm cu mare interes venirea președintelui Biden în Europa, între 11-14 iunie, la Summitul G7 din Marea Britanie și apoi la Summitul NATO de la Bruxelles. Vom avea clarificări interesante de etapă, chiar dacă nu putem estima că evoluțiile privind depășirea conflictului cu Rusia pe termen scurt sunt fezabile. Din perspectiva competiției cu China, nici nu are rost să vorbim acum de soluții, confruntarea pentru supremație fiind abia la început, în condițiile în care Rusia își caută cu disperare un loc de frunte și nu prea îl mai găsește.
Cel mai important succes al acestui turneu european al Președintelui SUA ar fi semnalul că Occidentul funcționează din nou.
