La 16/28 mai 1912 se împlineau 100 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, în urma războiului ruso-turc şi a semnării Tratatului de pace de la Bucureşti. La Sankt Petersburg, capitala imperiului, a fost luată decizia de a sărbători acest eveniment cu o pompă deosebită, ceea ce s-a şi întâmplat, la Chişinău, în mai 1912.

În România, de asemenea, a fost consemnat acest tragic eveniment în destinul poporului român, dar cu multă tristeţe şi indignare. Românii din Regat au protestat contra răpirii Basarabiei, la 1812, oficiind servicii divine în biserici, organizând procesiuni şi mitinguri de doliu, arborând drapele tricolore, cernite cu panglici negre. Iniţiatorii manifestărilor dedicate tristului eveniment au fost Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor şi Universitatea din Iaşi. Marii istorici Alexandru. D. Xenopol şi Nicolae Iorga, dar şi un şir de colegi de-ai lor de breaslă, au publicat o serie de articole şi studii ce oglindeau tragicul destin al basarabenilor sub ocupaţie străină, demonstrând dreptul istoric şi etnic al românilor asupra teritoriilor dintre Prut şi Nistru.

Consulul României la Ismail a părăsit în mod demonstrativ Basarabia

În lunile aprilie-mai ale acelui an, presa periodică din Vechiul Regat susţinuse o amplă campanie publicistică, ziarele tipărind numeroase studii, articole, documente, pagini literare, evocări şi mărturii dedicate românilor înstrăinaţi de la Est de Prut. Toate aceste eforturi aveau menirea de a demonstra poporului român, dar şi opiniei publice internaţionale, ţărilor lumii caracterul românesc al provinciei răpite, adevărul istoric despre crima săvârşită la 1812 de Imperiul Rus, politica de deznaţionalizare şi asimilare promovată de ţarism în aceste teritorii ocupate. Autorităţile oficiale ale României au preferat însă să nu se implice în mod oficial în întreaga suită de acţiuni cu caracter comemorativ. Singura excepţie în acest sens o constituie gestul plin de demnitate al noului consul general al României, acreditat la Ismail, Greceanu, care, în ajunul serbării organizate de autorităţile imperiale ruse, a părăsit în mod demonstrativ Basarabia, plecând în România. În ziua de 16/28 mai, din ordinul său, tricolorul n-a fost arborat pe clădirea consulatului general , aceasta semnificând, de fapt, un dezacord clar al autorităţilor Statului Român în legătură cu festivităţile care erau în toi în toată Basarabia.

Românilor basarabeni nu li s-a permis să-şi exprime atitudinea faţă de tragicul eveniment din istoria provinciei din stânga Prutului. Tentativa temerară a protagoniştilor unei noi publicaţii periodice de limba română – cu un generic foarte sugestiv, Făclia Ţării – de a face acest lucru a fost sancţionată cu toată asprimea de autorităţile imperiale ruse. În primul număr al acestui ziar românesc, care a fost şi ultimul, a fost inserat articolul O sută de ani, în care erau contestate serbările fastuoase organizate în Basarabia de administraţia ţaristă. În acest articol se menţiona că evenimentul de la 16 mai a fost sărbătorit doar de străini, care nu aveau nicio legătură cu Basarabia, iar moldovenii au rămas indiferenţi. În această luare de atitudine temerară se mai susţinea că „moldovenii de peste Prut, care sunt învăţaţi, deşteptaţi, au trimis Rusiei un protest-nemulţumire pentru că şcoala şi limba moldovenească sunt strâmtorate în Basarabia”.

Guvernatorul Basarabiei considera Făclia Ţării „o acţiune trădătoare”

Curajul cu care tinerii redactori ai acestei publicaţii periodice – Constantin Costinovici şi Gheorghe Todorov (Iorgu Tudor) – şi-au permis să abordeze această chestiune a stârnit indignarea autorităţilor imperiale ruse. Acestea au dispus efectuarea unor investigaţii amănunţite în legătură cu apariţia acestui ziar, care au durat câteva luni. De acest caz se preocupa guvernatorul, şeful Jandarmeriei guberniale, Judecătoria, Procuratura, Poliţia.

Guvernatorul Basarabiei, Mihail Ghilhen, considera că Făclia Ţării „avea o orientare extrem de condamnabilă şi urmărea un scop evident – de a inocula în sânul populaţiei moldoveneşti neîncrederea faţă de guvern şi de a zdruncina devotamentul moldovenilor de supuşi faţă de tron şi Patrie”. Urmare a acestor constatări, guvernatorul deducea că redactorii Costinovici şi Todorov „au pus la cale o acţiune trădătoare“, pe care o califica drept „o crimă“, iar apariţia ziarului era considerată de către acesta „absolut inadmisibilă“.

Jandarmeria gubernială le-a intentat dosare de urmărire celor doi redactori, precum şi preotului Constantin Ursu, directorul tipografiei eparhiale, unde a fost imprimat primul număr al ziarului. Toţi trei au fost supuşi unor severe anchete. Costinovici şi Todorov au recunoscut că scopul lor era luminarea poporului prin intermediul cuvântului tipărit şi că n-au avut intenţii subversive împotriva guvernului rus. Guvernatorul era indignat şi de atitudinea directorului tipografiei eparhiale, care a acceptat tipărirea unui asemenea ziar. Într-o scrisoare adresată arhiepiscopului Serafim Ciceagov, Ghilhen îi cerea acestuia să fie luate măsuri drastice faţă de conducerea tipografiei eparhiale.

Tot tirajul a fost confiscat şi distrus

Celor doi redactori li se incriminau „sentimente de românofilie şi cultivarea unor relaţii cu persoane din România”. Gh. Todorov, în procesul anchetei, a mărturisit că informaţiile despre atitudinea României faţă de serbările ce au avut loc în Basarabia „au fost preluate din presa basarabeană, iar cu România ambii redactori nu întreţin nici un fel de legături, niciodată n-au fost acolo şi nici presă românească n-au primit de peste Prut”. La aceeaşi învinuire, C. Costinovici a răspuns că, dacă s-a şi scris despre România, „n-a fost decât din dorinţa de a-i aduce la cunoştinţă cititorului despre cele ce se petrec în această ţară”.. Până la urmă, cei doi tineri curajoşi au evitat condamnarea la închisoare, dar tipărirea ziarului a fost interzisă şi tirajul primului număr al acestei publicaţii a fost confiscat şi distrus în întregime. Doar două exemplare ale ziarului Făclia Ţării se mai păstrează în două fonduri ale Arhivei Naţionale a Republicii Moldova şi la Arhiva regiunii Odesa, ca mărturie a unei luări de atitudine admirabile a celor câţiva români basarabeni, care, prin curajul demonstrat, au dorit să infirme toate afirmaţiile lăudăroase, lansate de propaganda imperială rusă, despre destinul fericit al românilor basarabeni pe durata celor o sută de ani de ocupaţie străină a unui teritoriu românesc, încorporat cu de-a sila în componenţa Imperiului Rus, fără asentimentul locuitorilor săi.

Ion Varta,  istoric