Am fost în Piața Marii Adunări Naționale pe 8 mai, ca să văd cu ochii mei acest eveniment. Drapelul Statelor Unite ale Americii, „The star-spangled banner” (în traducere: flamura brăzdată de stele), flutura în vânt sub cerul acoperit de nori și tot mai întunecat. M-am pomenit figurant într-un tablou cu multiple semnificații. Drapelul brăzdat cu stele înaintea unei furtuni.
Nu era pentru prima dată când îl vedeam, nici măcar pentru prima dată când îl vedeam în principala piață a Chișinăului. Însă, de această dată, imaginea imortalizată pe retina mea și senzația resimțită, erau compuse din transportoare blindate dotate cu utilaje de deminare, oameni în uniforme și civili localnici care fraternizau cu aceștia, pe lângă drapelele ale căror ton cromatic era accentuat de scăderea luminozității în urma strângerii norilor și de o impresie de insecuritate în urma întețirii vântului. Toate acestea, m-au dus cu gândul la anul 1989 și m-au făcut să-mi dau seama că sunt, până la urmă, un mare norocos: am în fața ochilor un crâmpei, o imagine reprezentativă pentru căderea Cortinei de Fier.
Mă pot raporta, astfel, la evenimentele din 1989-2004, atunci când țările Europei Centrale și de Est au devenit parte integrantă a spațiului de civilizație occidentală, inclusiv prin aderarea la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, nu doar prin intermediul cărților de istorie și a imaginilor foto sau video de epocă. Ci și prin ceea ce am văzut cu ochii mei proprii. Pentru că evenimentul de pe 8 mai 2016, din centrul Chișinăului, va intra în cărțile de istorie, iar eu voi putea spune peste decenii că am fost acolo.
La fel ca multe alte evenimente istorice, și acesta s-ar putea să fie supralicitat în viitor. Pozele, însă, vor arăta că unitățile de tehnică militară au fost foarte puține, că printre ele circulau doar câțiva soldați americani. Însă puterea acestui eveniment nu este dată de numărul participanților sau de grandoarea reprezentărilor, ci de prezența ca atare în centrul capitalei Republicii Moldova a militarilor americani cu tehnica lor și drapelul lor. Atât de mare este puterea de simbol al soldatului american, încât expoziția de la Chișinău bate orice paradă din Piața Roșie, oricât de mare ar fi aceasta, cu oricâte tancuri, avioane sau elicoptere. De ce?
Pentru că experiența deceniilor trecute a arătat că oriunde au venit militarii americani, în Europa de Est, a crescut nivelul de trai al locuitorilor dar, mai mult decât atât, a început să se facă mai multă dreptate în acele locuri, iar vocea cetățenilor a devenit mult mai importantă, și întotdeauna auzită, de reprezentanții puterii politice.
Exemplul României este elocvent în acest sens. Apartenența Țării la NATO și existența unor angajamente foarte serioase luate de clasa politică, dintre care cele mai importante, chiar mai importante decât investițiile în dotarea armatei, erau instaurarea statului de drept – adică a domniei legii, a rezolvării tuturor litigiilor doar prin intermediul legii. Datorită implicării americane există și funcționează astăzi Departamentul Național Anticorupție. Marile transformări și schimbări în bine prin care trece societatea românească se datorează intrării benevole, voluntare, în spațiul de securitate garantat de SUA ca principală forță militară și politică din cadrul Alianței Nord-Atlantice. Asta este diferența dintre americani și ruși: alături de americani vrei să fii, te aliezi benevol cu ei, deoarece simți că așa îți va fi mai bine. Niciodată, aceeași atitudine nu a existat față de ruși. Observăm din scremetele disperate ale unor renegați precum Igor Dodon, instrumentul rușilor la Chișinău, cum încearcă Moscova să genereze acest sentiment, să capteze și ea bunăvoința noastră. Nu va reuși niciodată să o facă, nu va putea niciodată să se compare cu forța de atracție exercitată de americani, deoarece a jucat întotdeauna pe stimularea fricii pentru a dobândi putere, iar aflarea alături de ea, de Rusia, a fost întotdeauna urmarea unei resemnări, nu a unei dorințe genuine.
În toată România, dar și în Basarabia ocupată de sovietici a anilor 1940-1950, americanii erau așteptați să vină ca să ne elibereze de sub dominația unui imperiu răsăritean pe care noi nu l-am vrut alături de noi și nici nu-l vrem. Intrarea în forță a trupelor sovietice în Ungaria revoluționară a anului 1956 a dărâmat aceste speranțe pentru multe decenii, aceasta reprezentând o tragedie personală pentru mulți patrioți români de pe ambele maluri ale Prutului care încă nu-și pierduseră speranțele. Acum începe să se stingă rezistența armată anticomunistă a partizanilor din Carpații românești, însă va dăinui memoria unei zicale care arată ce a însemnat și ce mai înseamnă Statele Unite ale Americii pentru noi, românii: „Să trăiască partizanii până vin americanii”.
Americanii au venit, în sfârșit, și în partea noastră de Românie. Depinde de noi să știm să-i ținem aici, ca să nu ne mai bată furtuna de la Est. Pentru asta, trebuie să conștientizăm cu toții că locul nostru este nu doar sub drapelul tricolor al României, ci și alături de flamura brăzdată de stele.
