Trei orădeni, tobă de fotbal, cărora li s-a alăturat ulterior un brazilian, din vecinătatea oraşului Sao Paolo, eram gata să savurăm fiecare minut din cele 180 de confruntare sportivă ale serii. Undeva la debutul reprizei a doua, în încercarea de a mă aşeza într-un loc cu vizibilitate mai bună, am deranjat două domnişoare de la masa vecină. Una dintre ele mi-a atras atenţia, în limba rusă, că acopăr o parte din ecran. Am dedus logic asta din acea parte de 60% din discursul ei pe care am priceput-o. M-am retras pe vechea poziţie, cu un zâmbet de ardelean politicos, ceea ce a îndatorat-o suficient de mult încât să se apropie şi să îmi repete acelaşi lucru şi în limba română. O română impecabilă, precizez.
Recunosc, ca unul care am trăit o viaţă într-o societate multiculturală şi cosmopolită, am o plăcere aproape patologică de a afla ce se ascunde sub lozinca „polietnismului” moldovenesc, pe care, personal, îl consider o scamatorie ideologică sovietică, menită să spoiască iluzia optică a unei convieţuiri acceptabile între majoritari şi urmaşii coloniştilor. Am renunţat la fotbal şi m-am abandonat total discuţiei identitare şi lingvistice cu tânăra rusoaică, încercând să descopăr un arhetip de gândire de pe partea cealaltă a baricadei.
Mi-au fost reconfirmate câteva convingeri despre paradoxurile locale. Fie că vorbesc sau nu limba română, rusofonii din R. Moldova consideră că limba de stat nu le este de niciun folos în R. Moldova. Nu au nevoie de ea nici la comunicare, nici la angajare, nici la locul de muncă. Că, în cei 21 de ani de la dobândirea independenţei, moldovenii au dat cu piciorul tuturor şanselor de a câştiga respectul pentru limba română, implicit pentru ei, iar acum orice tentativă a lor este demontată elementar prin aplicarea ştampilei de „şovinism” oricărei încercări de normalizare a situaţiei. Că tocmai toleranţa prost înţeleasă de majoritari este motivul de dispreţ din partea minoritarilor. Că… Dar sunt sigur că cititorii acestor rânduri au auzit de zeci de ori toate aceste explicaţii pentru faptul că R. Moldova este singura ţară europeană în care limba oficială este un accesoriu inutil populaţiei.
Ideea e că o bună parte din această discuţie, care s-a întins de seara până spre trosnitura care anunţa că se crăpa de zorii unei noi zile, a fost urmărită cu gura căscată de cea de-a doua domnişoară. Într-un moment de pauză, tânăra, 100% moldoveancă, mi-a şoptit la ureche: „Ia v şoke. De 5 ani drujesc cu fata aiasta şi până azi nu am auzit-o spunând un cuvânt po-moldavski”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
