Am scris prin 1998-99 un editorial în care analizam varianta „cedării Transnistriei" şi fixarea frontierei R. Moldova pe Nistru. Bineînţeles că am fost atacat de unii şi declarat „trădător de neam". Mai târziu această perspectivă a mai fost discutată de unii ziarişti şi analişti politici. Aminteam atunci că şi M. Eminescu vedea românismul numai până la Nistru – „de la Nistru pân-la Tisa tot românul plânsu-mi-s-a…" Iată ce scrie istoricul Gheorghe Buzatu: „Să reţinem, în context, anul 1711, când ruşii şi Petru cel Mare au depăşit graniţa de apus, despărţind Imperiul de Moldova pe Nistru, angajând, avându-l alături pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, bătălia cu turcii de la Stănileşti (iulie 1711), pierdută în câteva zile. În consecinţă, Cantemir fu silit să se retragă în Rusia, dar nu putem neglija că, anterior confruntării de la Stănileşti, domnul Moldovei a fost acela care a redactat integral textul Tratatului de alianţă cu Petru cel Mare, ce avea să fie semnat la Luţk în 13/24 aprilie 1711. Fapt cardinal în desfăşurările istorice, Cantemir, în spiritul „străvechilor legi" ale Ţării Moldovei, dar prevăzător la maximum, a inclus în Tratat respectul integrităţii teritoriului Moldovei, ale cărui fruntarii au fost stabilite cu precizie în toate direcţiile, inclusiv, dacă nu cumva în rândul întâi, spre Est, pe Nistru. Drept care, articolul 11 prevedea fără rezerve că: „Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări". Iată şi concluzia reputatului istoric: „Este lipsit de orice îndoială că, având în seamă evoluţiile ulterioare, linia româno-rusă pe Nistru impusă de Cantemir la 1711 prezintă din toate punctele de vedere o relevanţă cu adevărat istorică".
Nu comentez.
