(gândul.info) Să ne temem de Putin?

 În jocul de şah al politicii internaţionale, aşa cum au învăţat să îl joace occidentalii, frica nu mai poartă un rol atât de important în determinarea relaţiilor dintre state, aşa cum o făcea până acum câteva zeci de ani. Locul fricii a fost luat de un sistem pe care anglo-americanii îl numesc „carrots and sticks” – un fel de „ochişor şi bătăturică”, o combinaţie între avantaje îmbietoare şi sperietori descurajante. Paradoxal, ce pare că refuză Vestul să înţeleagă este faptul că nu toată planeta vorbeşte acelaşi limbaj cu el şi că în multe locuri de pe planetă, de la Orientul Mijlociu la Rusia, limbajul fricii este încă la putere în jocul geostrategic. Rusia lui Putin este cel mai important exponent al acestui limbaj al fricii, iar asta s-a văzut cel mai recent în 2008, când a invadat armat Georgia, într-o etalare exhibiţionistă de forţe, menită să arate Vestului că încă are cu ce. Nici atunci, nici acum, în Crimeea, Vestul nu a ştiut cum să reacţioneze şi cât să se întindă, fără să treacă de punctul de fierbere al Moscovei.

Cât ar trebui România să se teamă de Rusia şi de reacţiile imprevizibile şi totuşi atât de transparente ale lui Putin? Tot atât cât se teme şi Vestul, tot atât cât se tem şi aliaţii săi nord-atlantici. Trebuie să fie mai degrabă o precauţie, nu o teamă, în faţa unui lider care are la dispoziţie o putere imensă, atât armată, cât şi instituţional-politică pe plan intern, şi care alege să joace şahul internaţional precum un golan brutal, plin de el şi ameţit de aburii puterii pe care nu i-o contestă nimeni în propria ogradă. Un golan care, atunci când vede că pierde partida, răstoarnă piesele de pe tablă.

România trebuie să înţeleagă, aşa cum poate că şi Vestul a înţeles, după al doilea mesaj similar din partea Rusiei în decurs de doar 6 ani (primul în Georgia în 2008, al doilea în Crimeea în 2014), că Putin şi Rusia sa încremenită în logica Războiului Rece şi a şahului practicat cu ţeava tunului este în acelaşi timp vicleană, dar şi atât de directă în mesajele pe care alege să le transmită sincer şi brutal.

Iată un mesaj din partea domnului Putin, rostit marţi în faţa camerelor reunite ale Parlamentului de la Moscova. Aici se citeşte clar toată cheia „invaziei”, „anexării” sau oricum aţi dori să o numiţi, a Peninsulei Crimeea.

„Daţi-mi voie să observ că am auzit deja declaraţii de la Kiev, că Ucraina va intra în curând în NATO. Ce ar fi însemnat asta pentru Crimeea şi pentru Sevastopol, în viitor? Ar fi însemnat că marina NATO ar fi fost chiar acolo, în acest oraş al gloriei militare ruseşti, iar asta ar crea nu o ameninţare iluzorie, ci una perfect reală pentru întreg sudul Rusiei. Acestea sunt lucrurile care ar fi putut deveni realitate, dacă nu ar fi existat alegerea făcută de poporul Crimeii. (…) Pur şi simplu nu pot să îmi imaginez că noi am călători la Sevastopol, ca să vizităm marinarii NATO. Desigur, cei mai mulţi dintre ei sunt nişte băieţi minunaţi, dar ar fi mai bine să vină ei să ne viziteze, să fie oaspeţii noştri, decât invers”, a spus Putin, conform stenogramei de la Kremlin.

Un discurs atât de limpede, atât de zeflemitor şi atât de arogant la adresa Vestului, care, nu-i aşa, în cheia interpretării de la Moscova şi a nostalgicilor sovietici, a fost pus iar cu botul pe labe de Marele Ţar.

Ce vrea Putin să spună este simplu şi rece, ca o ţeavă de tun: ori de câte ori Vestul şi aliaţii săi se vor apropia sau vor încerca făţiş şi decisiv să se apropie de graniţa Rusiei, reacţia lui Putin va fi aceeaşi. Iar apropiere nu înseamnă neapărat ca SUA să îşi aducă militarii sau navele la frontiera Rusiei, ci mai ales ca un stat care are graniţă cu Rusia să îşi exprime răspicat opţiunea de a intra în NATO sau în UE, structuri pe care, deşi nu o recunoaşte pe faţă, Rusia le percepe drept adverse. Aşa a făcut Georgia cu preşedintele său şcolit şi alintat prin toate cancelariile Vestului, Mihail Şaakaşvili, aşa a făcut acum Ucraina, trimiţându-l la plimbare pe slujbaşul Moscovei, Viktor Ianukovici, printr-o sângeroasă mini-Revoluţie.

În 2008, Georgia a fost la un pas să intre în anticamera NATO, SUA oferindu-i la Bucureşti MAP-ul (Membership Action Plan). Atunci, Franţa şi Germania s-au opus, ştiind ce ar însemna asta în relaţia cu Rusia, iar Georgia a rămas pe dinafară, însă pentru Putin lucrurile erau clare: Georgia luase calea NATO. În 2013, în Ucraina, Ianukovici a început să joace la două capete, flirtând cu UE şi Planul de Asociere, dar în acelaşi timp rămânând în pat cu Moscova. Vocile opoziţiei şi protestele îndârjite care susţineau răspicat asocierea cu UE au reuşit răsturnarea regimului Ianukovici, într-un final. Traducerea la Moscova? Ucraina a luat calea Europei, calea NATO tatonând-o încă din 2008, alături de Georgia (MAP-ul le-a fost amânat după războiul din Georgia, pentru că ar fi pus pe jar şi mai mult Rusia).

Înapoi în România. În plus faţă de partenerii săi nord-atlantici, România trebuie să exerseze şi mai abitir precauţia, iar în ultimele săptămâni asta pare să fi înţeles şi Traian Băsescu, un lider politic atât de asemănător din punct de vedere al croielii umane şi al discursului cu Putin, însă de o talie politică infinit mai mică. România este graniţa NATO şi a UE cu Estul ex-sovietic. Până să ajungă ipoteticii ghionţi ai Rusiei la Bruxelles-ul care lucrează doar 5 din 7 zile pe săptămână sau peste Ocean, la Casa Albă condusă atât de „soft” de Barack Obama, decontarea se va face pe cocoaşa României.

România se teme de bastionul rusesc din coasta Republicii Moldova. Transnistria este un conflict îngheţat pe care Moscova îl poate dezgheţa oricând, activându-şi trupele „de menţinere a păcii” de la Tiraspol. Deocamdată, după cum a spus-o chiar Putin, Rusia „nu este interesată” nici măcar de estul Ucrainei, darmite de o palmă de pământ cu care nici măcar nu are graniţă directă. Traducerea non-diplomatică: ne oprim aici, în Crimeea, dacă şi voi vă opriţi acolo, la Kiev.

În acest caz, România trebuie să se teamă în două situaţii. Nici una dintre ele nu este febra expansionistă a Rusiei, care s-ar trezi peste noapte să adopte Tiraspolul, anexându-l la sânul Mamei Rusii, pentru că Moscova nu pare dispusă, oricât de tare ar ameninţa, să facă eforturi militare mai departe de vecinătatea imediată a propriilor graniţe sau pentru teritorii care în prezent au o miză mică.

Prima situaţie, pe care Traian Băsescu pare că a înţeles-o, sunt declaraţiile sforăitoare de la Bucureşti, legate de unirea României cu Republica Moldova. Oricât de mult lipici ar avea ele la electoratul naţionalist şi oricâte voturi ar aduce dincolo de Prut, Bucureştiul trebuie să priceapă că ele fac mai mult rău decât bine contextului regional. Sunt pălmuţe arogante date Rusiei, care pun Republica Moldova într-o situaţie dificilă, după cum a explicat nervos şi total nediplomatic chiar premierul moldovean Iurie Leancă, şi care nu folosesc până la urmă la nimic. Doar la hrănirea ego-ului electoral a lui Traian Băsescu. Este amuzant acum să vezi, în contextul escaladării din Ucraina, când Rusia şi-a suflecat iar serios mânecile şi a pus bocancul pe teren străin, să-l vezi pe Traian Băsescu cum şi-a schimbat discursul (e drept că a făcut-o înainte de preluarea Crimeii, însă contextul în Ucraina era la fel de fierbinte): România nu mai flutură pe gard, ostentativ, steagul unirii cu Moldova, ci adoptă calea raţional-diplomatică prin care susţine ca Moldova să intre pe făgaşul european, să se apropie de UE, eventual printr-un plan de asociere similar cu al Ucrainei.

Este şi mai amuzant să constaţi că discursul lui Traian Băsescu despre Moldova era, până acum o lună-două, fix pe aceeaşi lungime de undă cu al lui Vladimir Putin despre Crimeea: proiectul nostru de ţară este alipirea, poporul român o cere, istoric această unire ni se cuvine. Înlocuiţi din ecuaţie România cu Rusia şi Moldova cu Crimeea.

E bine că Traian Băsescu s-a trezit din degringolada populistă şi a revenit cât de cât la ţinuta de preşedinte european. Totuşi, el exprimă acum a doua situaţie de care România ar trebui să se teamă cel mai mult, pe axa Moldova-Transnistria-Rusia. Dacă o asociere a Moldovei cu UE şi într-un târziu o aderare ar putea fi înghiţită, cu ghionturi, de Moscova, o aderare a Moldovei la NATO nu. Pentru că atunci s-ar repeta situaţia din Crimeea, chiar dacă la o scară mult mai mică (Transnistria nu este totuşi casa Flotei Mării Negre şi punct strategic la Marea Neagră, precum Crimeea, ci doar cazarmă pentru vreo 2.000 de soldaţi ai Armatei a 14-a). Trupele „adversarului” NATO nu ar mai fi la graniţa Rusiei, ca în Crimeea, însă i-ar mânca Moscovei din sfera apropiată de influenţă pe care e dispusă să o apere cu orice preţ. Abia atunci Transnistria ar putea deveni o Crimee de mici dimensiuni, o aşchie prin care Rusia să-şi ţină deschis robinetul de influenţă din regiune.

sursa: gandul.info/ Andrei Luca POPESCU