Hegel s-a născut la Stuttgart/Württemberg, într-o familie protestantă. Tatăl său, Georg Ludwig Hegel (1733-1799), era înalt funcționar la Curtea de Conturi a ducelui de Wurtemberg. Mama sa, Maria Magdalena Fromm (1741- 1783), provenea dintr-o familie cultivată de juriști și a participat la formarea intelectuală a fiilor săi până în pragul morții sale premature. Sora sa, Christiane, va preda la Stuttgart, iar mai târziu a fost internată într-un azil psihiatric. Fratele său mai mic a fost căpitan în armata napoleoniană, în perioada campaniei din Rusia. Wilhelm va studia în gimnaziul din orașul său natal, unde va fi un școlar-model. Sora sa mărturisește că el învățase prima declinare latină la vârsta de cinci ani și că perceptorul său i-a oferit o ediție a dramelor lui Shakespeare la aniversarea vârstei de opt ani. La 10 ani tatăl său îi dă primele lecții de geometrie și astronomie.
Hegel se dăruiește teologiei și intră, la vârsta de 18 ani, la seminarul din Tübingen (numit Stift) pentru a-și realiza studiile universitare. Aici studiază filozofia, istoria, teologia și limbile clasice, latina și greaca, matematica și fizica. În 1788 redactează un articol despre avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici, clasici, greci și romani. Aici îi cunoaște pe Friedrich Hölderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie. Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și urmărește cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze. În 1790 obține titlul de Magistru în Filozofie, cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea. Apoi se înscrie la Facultatea de Teologie unde urmează cursuri despre istoria Apostolilor, a psalmilor și a Epistolelor, despre filozofia stoicului Cicero, despre istoria filozofiei, despre metafizică și teologie naturală și decide, între altele, să se înscrie la cursuri de anatomie. Timp de opt ani, lucrează ca profesor particular în diverse familii din Berna și Frankfurt pe Main, până în 1801, când devine docent la Universitatea din Jena și scrie lucrarea „Diferența între sistemele lui Fichte și Schelling".
În 1807 publică lucrarea sa fundamentală „Fenomenologia spiritului". Între 1808 și 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg și publică lucrarea „Știința logicii”. În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă Catedra de filozofie la Universitatea din Berlin, care aparținuse lui Fichte, și începe, în prelegerile ținute, să propage propria sa filozofie, ce va fi succesiv publicată în „Enciclopedia științelor filozofice", cuprinzând filozofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filozofiei etc. Hegel moare la 14 noiembrie 1831, în Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.
După moartea lui Hegel, discipolii lui s-au divizat în două tabere. Hegelianii de „dreapta" erau grupați în corpul universitar din Berlin și reprezentau conservatismul politic al epocii de restaurație după căderea lui Napoleon. „Stânga", cunoscută și ca „Tinerii Hegeliani", interpretau filozofia lui Hegel în sens revoluționar, preconizând ateismul în religie și democrația liberală în politică. Dintre aceștia sunt de menționat Bruno Bauer, Ludwig Feuerbach, Max Stirner și – mai ales – Karl Marx. La Marx, idealismul este transformat în materialism, iar de la legile dialectice ale evoluției istorice se ajunge la ideologia luptei de clasă, la sfârșitul căreia nu mai regăsim spiritul întors la sine însuși, ci o societate comunistă lipsită de clase, presupusă liberă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
