Godo comunistul

Nu sunt Napoleon, însă şi mie îmi place să fac mai multe lucruri deodată, pentru a economisi timp. Frunzărind interviul, am observat că acesta îi fusese luat fostului comediant în 1998, la Cluj, după un turneu al teatrului în care acesta era angajat la ora aceea, de către un cunoscut critic de teatru din Transilvania. În interviu, fostul actor îi povestea criticului că e îndrăgostit la nebunie de România, se bătea cu pumnul în piept că e român. Zicea că se mândreşte cu faptul că e român şi se plângea, se văicăra, se lamenta, se revolta că foarte puţini moldoveni au realizat aceasta. Zicea că e anticomunist. Spunea că toată viaţa sa a luptat contra bestiei comuniste. Şi că e foarte fericit că, în sfârşit, basarabenii au învins-o. Ce mai, pleda pentru unirea Basarabiei cu România, cu text deschis. Susţinea că e o urgenţă abolirea frontierei de pe Prut. Folosea cuvinte mari, fără să-i fie frică de a cădea în ridicol. Pentru că ADEVĂRUL nu poate fi caraghios, iar adevărul nu poate să fie decât unul singur, că neamul românesc ar trebui să se regăsească în interiorul unei singure ţări româneşti. Adică se declara un mare unionist. Ei bine, în emisiunea de televiziune, l-am văzut pe acelaşi om după 15 ani. De data asta, susţinând contrariul. Aceleaşi lucruri, doar că pe invers. Adică se declara românofob. Zicea că moldovenii şi românii sunt două popoare diferite. Vorbea despre o agresiune românească împotriva moldovenilor. Îi chema pe moldoveni să se opună expansiunii româneşti. Îi îndemna să-şi păstreze identitatea de moldoveni şi să-şi apere ţara. Într-un cuvânt, spunea că e mândru că e moldovan şi că e comunist.

Acelaşi om. Una zicea în 1998 şi cu totul alta 15 ani mai târziu. Acelaşi om. Împărtăşind păreri diametral opuse, opinii ireconciliabile, fiind un mare unionist acum câţiva ani şi un comunist ortodox în prezent. Acelaşi om. Pe care şi eu l-am cunoscut foarte bine, atât în perioada sa UNIONISTĂ, cât şi în cea reacţionară şi voroninistă. E un om bine legat, înalt, prezentabil, îmbrăcat gomos, zâmbeşte tot timpul, este foarte caustic cu adversarii, pus pe agoniseală. I-a plăcut tot timpul să fie şef. Şi a fost mereu şef. Şef acolo, şef dincolo, şef în stânga, şef în dreapta, şef, fie pe vremea când era un mare românofil, fie pe vremea când s-a preschimbat într-un militant comunist, a fost un şef perpetuu.
Fiecare nouă şefie a sa o inaugura prin reparaţii capitale în cabinetul său, astfel încât acestea începeau să frizeze luxul. Poate că e oportunist, nu ştiu, poate că interesul poartă fesul, tot nu ştiu.

Acelaşi om. Şi în niciuna dintre ipostaze nu s-a sfiit să folosească vorbe pompoase. Să-şi mitralieze fără milă concurenţii. Sau duşmanii.
În una din zile, l-am întâlnit în holul Casei Presei şi l-am întrebat, cum de oare, dragă, ai trecut puntea?
– Dar eu tot timpul am fost aşa, mi-a răspuns el.

Nu e adevărat. El a fost şi altfel. Complet altfel. Un alt om. Care, în timp, s-a dat de-a berbeleacul şi s-a transformat ca în poveste într-un tip fără scrupule.

Acelaşi om.

Am luat ziarul cu interviul său din 1998 şi l-am lipit de ecranul televizorului în care omul în cauză făcea spume la gură contra românofililor. Şi cele două imagini s-au suprapus. Oare când a fost sincer? Atunci sau acum? Sau, poate, nici atunci şi nici acum?