Se ştie că foarte multe dintre prozele sale sunt biografice, dar asta nu poate fi o scădere în sine atâta timp cât experienţele existenţiale trăite de autor au putut să ridice rutina şi banalitatea torturii psihice şi morale la rang de experienţe-limită, la rang de experienţe-model, exemplare prin puterea lor de-a concentra în sine un destin întreg şi istoria. Motivul căutării părinţilor în închisorile comuniste este unul eminamente cultural. În cazul lui Paul Goma, el se aşterne peste un fapt biografic. Cei care îl acuză pe Paul Goma de vrute şi nevrute, uită că Paul Goma pur şi simplu a excelat în descrierea felului cum viaţa îşi continua mersul ei firesc în cele mai vitrege condiţii istorice. În mai toate romanele sale: Arta refugii, Din Calidor, Astra, Bonifacia şi aşa mai departe, scriitorul ne mai arată şi cum oamenii încercau să-şi păstreze umanitatea, în pofida atrocităţilor care se întâmplau în jur. Adică încercau să trăiască firesc. Să se îndrăgostească, să se joace, să facă poante, şi asta în timp ce tăvălugul terorii se rostogolea peste ei. Ăsta e un lucru prin care Goma îşi cucereşte cititorii. Scenele de dedulcire a unui copil la arta iubirii, când dincolo de geam se dezlănţuise războiul, sunt pur şi simplu antologice.
Cei care cred că Paul Goma s-a remarcat doar prin descrierea INFERNULUI concentraţionar comunist, greşesc amarnic. Nu numai prin asta e mare autorul, ci prin talentul său de-a arăta cum oamenii continuau să trăiască firesc şi spontan în pofida iadului creat de torţionari. Unde mai pui că Goma mai are şi geniul lingvistic, frazele sale se nasc ca fluturii din gogoaşe, sunt sclipitoare şi năvalnice ca apa unui râu.
Iată ce zice şi criticul Aliona Grati despre arta de scriitor a lui Paul Goma: „Scena zguduitoare din finalul romanului Arta refugii reprezintă întâlnirea lui Paul cu mama sa în sediul Securităţii, unde, de câteva luni, ea şi soţul ei sunt ţinuţi în arest. La vederea mamei, copilul, devenit de curând un tânăr, plânge copleşit de emoţii. Lacrimile sunt dovada faptului că trauma psihologică nu l-a abrutizat”.
În multe din romanele lui Paul Goma, drama individului începe din clipa în care istoria irupe în sânul familiei şi o destramă, lipsindu-l pe individ de tot ceea ce acesta poate să aibă mai scump: spaţiul intim. Din acest punct de vedere, am putea spune că Paul Goma şi-a depăşit timpul şi a anticipat hiperrealismul şi noul umanism de azi.
Aliona Grati consideră că romanele lui Paul Goma mai reprezintă şi tragedia basarabenilor în secolul al XX-lea. Dar aş mai adăuga, nu numai pe ale basarabenilor, dar şi pe ale românilor în general, însă nu la nivel colectiv, ci la nivel individual.
Că Paul Goma e un mare scriitor, ziua de mâine o s-o demonstreze chiar şi mai bine decât cea de azi.
Una peste alta, iată de ce şi eu cred că Paul Goma ar trebui să fie propus pentru Premiul Nobel şi iată de ce salut decizia Uniunii Scriitorilor din R. Moldova de a-l înainta pentru acest premiu. Demult era timpul.
(Acest text a apărut pe Moldova.org)
