Şi pentru că, probabil, i-a fost scris ca viaţa să-i fie legată de această instituţie, în 1997 a fost numită şefă a Catedrei dirijat cor academic, unde şi până astăzi este conducătoarea şi dirijoarea corului mixt din cadrul Academiei. În 1998 fondează band-ul jazz-vocal „UniVox”, alături de care participă la diverse concursuri şi festivaluri de jazz. Tot la iniţiativa ei, pe 18 martie 2002, ia naştere Corul de Cameră de pe lângă Compania „Union Fenosa”, colectiv care patru ani mai târziu intră în componenţa Sălii cu Orgă. Timp de un deceniu, corul condus de Ilona Stepan reuşeşte să adune în palmares multiple premii naţionale şi internaţionale, susţinând numeroase turnee prin Europa şi dincolo de graniţele ei. Astfel, pare logic când, în 2008, primeşte titlul de Artistă Emerită a RM. Este vorba de nimeni alta decât distinsa dirijoare Ilona Stepan.
– Dragă Ilona Stepan, cât de „muzicală” va fi primăvara aceasta pentru dvs.?
– Luna martie a adus mai multe evenimente importante în agenda mea artistică. Sunt implicată, mai întâi de toate, în activităţile ce ţin de Festivalul „Mărţişor”, cele de la Academie şi de la Sala cu Orgă. Pe data de 5 martie, Corul de Cameră va susţine un recital la Bălţi. Îmi place să merg prin republică, acolo lumea este foarte entuziasmată de muzică. Iar cu jazz-vocalul „UniVox” ne pregătim de finala naţională „Eurovision”. Aşadar, luna martie va fi una încărcată. Primăvara totul reînvie şi prinde viaţă – şi eu la fel. Vara, în schimb, când nu am atâtea activităţi, mă plictisesc foarte tare şi intru în depresie. Sunt confuză şi am senzaţia că profesia mă părăseşte, fiindcă ea necesită antrenament permanent. Dar, atunci când revenim în septembrie, până reintri în ritm e mai greu, însă pe urmă un an întreg totul e OK.
– V-aţi pus cumva în gând să mergeţi la Baku?
– Înscrierea noastră în cursa pentru „Eurovision” a fost la început o glumă, care ulterior s-a transformat în ceva serios. Acuma ne batem capul cum să facem un număr de calitate, altminteri nici nu se cuvine pentru nişte profesionişti. „Copiii” mei din „UniVox” sunt extrem de entuziasmaţi şi chiar vor să meargă la Baku. Nu zic că eu nu aş vrea, dar, atunci când intru într-o competiţie, mă interesează nu locul sau premiile, ci însăşi participarea. Este şi o metodă de a-ţi îmbogăţi cunoştinţele.
– Cum vă împărţiţi între două instituţii şi trei proiecte muzicale? Cum coexistă ele de fapt?
– Se combină foarte bine şi sunt în deplină armonie. Eu mă ocup numai cu arta, aşa că nimic nu îmi distrage atenţia şi interesul. În prima jumătate a zilei sunt la Academie, în cea de-a doua parte mă aflu la Sala cu Orgă. Ştiţi, atunci când ai mai multe lucruri de făcut, eşti mai ordonat şi le reuşeşti pe toate. Cel puţin, la mine aşa funcţionează. În final, ajung acasă foarte târziu şi vă daţi seama că sunt extenuată.
– La cât începe ziua de muncă a unei dirijoare?
– Îmi place să dorm dimineaţa, de aceea, evit să-mi iau cursuri la ore matinale. Respectiv, mă culc la ore târzii, cam pe la două noaptea. Când sunt în vacanţă stau şi până la patru. Pentru mine seara şi noaptea sunt cele mai productive – lucrez eficient, ascult mult şi pot reţine foarte bine. Dimineaţa nu sunt atât de activă şi ageră la minte, nici reacţia nu e cea dorită. Cel mai devreme mă scol pe la 8.30, dar, dacă trebuie să merg la vreo emisiune, mă trezesc şi la şapte. De fapt, în aşa situaţii îmi este mult mai uşor să nu mă culc, fiindcă altfel mă trezesc cu un cap…
– Aveţi mai multe generaţii de învăţăcei. Cu care dintre ei vă e mai uşor să lucraţi?
– Eu mi-am început activitatea pedagogică cu Corul „Speranţa”, în care cântau copii de trei ani. După aceea, am fost conducătoarea unui studio coral, din cadrul unei şcoli. Apoi a urmat un cor de amatori, la o şcoală serală, urmat de colective de studenţi şi, într-un final, de profesionişti. Deci, a fost o evoluţie treptată şi probabil că nu m-aş fi descurcat, dacă aş fi început-o de la coadă. Cred că cel mai mult îmi place să lucrez cu cei mici – sunt ascultători, serioşi şi prind foarte repede. Iar dacă nu-i minţi – fiindcă ei simt acest lucru -, îţi dau totul… În fond, cu toţi e interesant să lucrezi, depinde însă ce-ţi propui să faci. Fiecare vârstă are specificul ei.
– Cum îi motivaţi să studieze?
– Cred că, dacă nu faci rezerve de emoţii şi eşti sinceră în ceea ce faci, ei sunt mai receptivi. Eu merg după principiul: lucrez cât pot şi, dacă e să mor, atunci să mor aici. Ori iubesc, ori nu. La rândul meu, îi învăţ să nu lucreze doar cu jumătate de inimă, dar cu toată suflarea. În artă altfel nici nu se poate. Dacă nu oferi totul ce poţi oferi, nici nu aştepta să primeşti ceva. „Aruncă-ţi pâinea pe ape şi peste mult timp o vei primi înapoi”, spune Biblia. În cazul nostru răsplata vine mai repede. Această energie se mişcă circular: eu stau în faţa corului căruia îi transmit emoţiile şi energia mea, el le transmite publicului, iar acesta din nou mie. Aşa funcţionează.
– Cum a luat naştere „cel mai bun colectiv coral” de la noi din ţară, de la Orgă?
– Fiind pasionat de muzică, fostul director al „Union Fenosa”, Ignacio Ibarra, mi-a propus să creez un colectiv artistic de acest fel, unde urma să fiu angajată ca dirijor coral. Ce să vă spun – nici nu visasem la aşa ceva! Pentru aceasta a trebuit, înainte de toate, să deschidă o fundaţie culturală, în cadrul căreia să activăm, fiindcă altfel nu se putea. Condiţia de bază era ca el să fie unul profesionist. Aşa că toţi membrii corului au fost selectaţi de mine personal, după anumite criterii: să fie profesionişti, sociabili şi neapărat pozitivi. Cât despre componenţa acestuia, vreau să vă spun că nu s-a schimbat. Suntem o familie mare care, în ciuda greutăţilor, am rămas unită.
– Care a fost momentul crucial din viaţa acestui colectiv artistic?
– Ziua în care am fost anunţaţi că nu vom mai fi susţinuţi de către „Union Fenosa”, după ce s-a schimbat conducerea de acolo. Pur şi simplu m-am aşezat pe un scaun şi nu eram în stare să rostesc un cuvânt. Jumătate de an am fost între cer şi pământ… Apoi, la iniţiativa directoarei Filarmonicii Naţionale, Svetlana Bivol, am fost luaţi sub aripa acestei instituţii. Însă, deoarece se confruntau cu probleme financiare, dar şi pentru că bugetul era deja făcut, nu puteau să ne dea salarii. Totuşi, chiar şi după ce am fost anunţaţi că nu vom fi remuneraţi, niciunul dintre membrii corului nu a plecat. Aşa că şase luni am făcut muncă voluntară. Atunci am înţeles cât sunt de fericită că există corul în viaţa mea. Apoi, cu ajutorul directoarei Sălii cu Orgă, Larisa Zubcu, am ajuns aici. Asta este trista şi fericita noastră poveste muzicală.
– Cine sprijină astăzi muzica corală?
– Există oameni cărora le place muzica corală şi nu numai, dar, cu părere de rău, nu prea avem sponsori. Acuma suntem în aşteptarea unui mic sprijin şi sper că, în sfârşit, vom reuşi să ne coasem costume noi – cele pe care le avem au zece ani… Desigur, mi-aş dori ca anumite structuri comerciale să ne sponsorizeze, şi nu doar muzica corală, ci cultura în general. Ar fi bine ca şi presa să vină cat mai des la concerte pentru a mediatiza aceste evenimente. Înţeleg că noi, fiind bugetari, nu aducem bani, dar ştiu că suntem foarte importanţi pentru cultura noastră, care şi aşa este în declin. Criza economică va trece, iar noi ne vom trezi că nu avem valori.
– E banul vinovat de faptul că unii muzicieni recurg la promovarea unui produs artistic necalitativ?
– Eu cred că un artist adevărat, un profesionist care ţine cu adevărat la ceea ce face, se va gândi la profit în ultimul rând. Şi eu sunt artist şi ştiu cum e să subzişti din cei 1500 de lei pe care ţi-i dă statul, dar nu trebuie să primeze profitul în defavoarea calităţii. Când ajungi să faci ceva cu adevărat bun, vin şi banii. Desigur că ei nu sunt atât de mulţi, dar se poate. Artistul stă în serviciul artei, şi nu invers. El trebuie să fie altruist şi să iubească lumea din jurul său, fie ea bună sau rea.
– În ce momente ale zilei nu sunteţi muzician?
– Nu poţi fi muzician doar opt ore pe zi. Arta nu este ca o haină pe care o dezbraci şi o agăţi în cui. Muzica nu e o profesie, ci un destin. Chiar şi atunci când vin acasă, ascult, privesc, improvizez, uneori involuntar îmi vin nişte idei. De regulă, mi se întâmplă în somn. A doua zi vin la Sala cu Orgă, le spun la ai mei că am visat ceva interesant şi îi îndemn să realizăm, iar ei sunt deschişi la toate. Cred că ne reuşeşte.
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
