„Îmblânzitorul apelor”, de A. R. Deleanu

Este prima carte a unui tânăr talentat care părea hotărât să dea lovitura în muzică. Conform aprecierilor, și anume că romanul său nu se compară cu nimic din literatura actuală, se pare că A. R. Deleanu a dat în literatură ceea ce promitea să câștige în muzică.
[…]
Nu ştiu cât timp a trecut. Nu mai ştiu ce zi e azi, am adormit. Să ştii că balansul ăsta nu e chiar atât de rău, doar că te adoarme. La tine cum e? Am primit ceva: nişte pâine, nişte carne rece, brânză, mere şi o ciocolată.

În somn, mi s-a tot părut că îi aud strigând şi certându-se. Mă întreb câtă băutură o mai avea tata jos. Oare ce face? L-am auzit în vis, striga şi lovea, cum făcea uneori înainte, şi mama ne trimitea în camera noastră. Ce tare e carnea. Pe toţi ne mai bătea uneori, pe mine mai puţin. Până şi-n bătaie mă ignora. Uneori, aş fi vrut să mă bată, să pună cureaua aia a lui cu cataramă lată şi pe spatele meu, numai ca să mă bage în seamă. Dar când îi vedeam pe toţi apoi, plânşi şi bătuţi, îmi părea bine că mă ignora. Când cureaua scotea sunetul acela metalic la masă şi scaunele începeau să cadă, mama striga: nu copiii, nu copiii, şi îşi punea mâinile în păr. Cel mai des se întâmpla când unul dintre noi făcea ceva ce ridica sprâncene în cartier. În casă puteam greşi, dar, când ruşinea ajungea la vecini, tata turba. Ţinea mult la onoarea lui, să ştii. Acum s-a dus dracului şi aia. Aşa a fost şi atunci când l-a băgat în scaunul cu rotile pe frate-meu. Învăţătoarea a sunat să spună că nu a ajuns la şcoală: banca era goală. Ştiu că a zis aşa pentru că am auzit-o pe mama repetând: banca e goală? I-a părut rău că a spus-o cu voce tare, că a auzit-o tata şi i-a smuls receptorul din mână. Nişte roşii ar fi mers la brânza asta. A strigat la învăţătoare şi şi-a luat haina – mai ştiu şi care, aia maro de piele – şi a ieşit pe uşă. Mama a început să plângă şi m-a luat în braţe. Şi-a cerut scuze, m-a sărutat pe frunte şi m-a încuiat în cameră. Îmi lăsasem jucăriile jos, în camera de zi, aşa că, odată încuiat în cameră, m-am strecurat sub canapea şi m-am băgat în spatele ei, unde spătarul face o boltă şi aveam destul loc cât să stau în fund. Mă ascundeam des acolo. Aveam bomboane mai vechi, o locomotivă de plastic şi un dicţionar. Nu înţelegeam toate cuvintele, dar îmi plăcea că nu stăteau locului, se amestecau, se schimbau, se îngroşau, se înclinau. Îmi plăcea să cred că e o carte importantă, dar asta numai pentru că era cea mai groasă din casă şi pentru ca auzisem de la cineva că acolo sunt toate cuvintele din lume. Uneori, tata, când se certa cu mama, folosea cuvinte pe care nu le înţelegeam. Am stat mult acolo, cred că am şi aţipit cu capul pe dicţionar. M-am trezit din cauza foamei. Către seară, mama a descuiat uşa şi m-a dus la bucătărie să mănânc. Plângea şi-mi înmuia pâine în supă. Plângea, înmuia, plângea, înmuia, dar nu am întrebat-o nimic. Era târziu şi eram cu un picior în vis. Era supă alfabet şi-mi părea că visez şi că încă mai dorm sub canapea. Era să spun că nu am apă să spăl mărul. Ţi-l las ţie. Când am înţeles că plângea, am început să mă prostesc, să o fac să zâmbească, dar mi-a zis să mă potolesc şi şi-a şters lacrimile. Ochii i-au rămas umezi zile întregi, până l-au adus acasă într-un scaun cu rotile. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva şi nu ştiam ce e, aşa că, în clipa în care a intrat pe uşă, am scos un uaaa lung şi tâmpit. Mă miram ce o fi făcut să merite aşa o jucărie. El m-a pleznit peste bot şi am început să plâng, dar nu de durere, ci mai mult de ciudă că eu nu primisem un scaun cu rotile.
[…]

www.deleanu.wordpress.com