Imperiul rus se năruie sub ochii lui Putin –comentariu The Telegraph

Incapacitatea Moscovei de a opri cea mai nouă răbufnire de violență a Azerbaidjanului demonstrează că puterea ei se disipează.

Nu numai în Ucraina se întâmplă ca visul lui Vladimir Putin de a reface măreția imperială a Rusiei să se năruie chiar sub ochii lui. Violența de săptămâna aceasta din Nagorno-Karabah, teritoriu disputat din Caucaz, oferă o nouă probă privind incapacitatea Moscovei de a exercita fie și un minim de influență asupra unei regiuni care constituia odinioară un element crucial al URSS, scrie The Telegraph.

În cele două decenii în care a dominat arena politică a Moscovei Putin s-a angajat să restaureze Rusia într-o formă care să se apropie de puterea imensă pe care o reprezenta în epoca sovietică. Din această perspectivă, Moscova își rezervă dreptul de a-și exercita influența asupra așa-zisei „străinătăți apropiate” a Rusiei, adică republicile independente constituite prin destrămarea URSS – eveniment despre care Putin susține că a reprezentat „cea mai mare catastrofă geopolitică” a secolului 20.

Și totuși, în ciuda faptului că întreține o campanie neostoită menită a le convinge să se întoarcă sub pulpana Moscovei, tactica de bătăuș al școlii utilizată de Putin a obținut fix contrariul. Decizia eronată de a invada Ucraina nu a făcut altceva decât să întărească hotărârea fostelor republici sovietice, mai ales cele din regiunile baltică și est-europeană, de a se proteja de orice fel de pericol viitor de a fi supuse de Rusia.

Dacă războiul din Ucraina i-a redus drastic Kremlinului speranțele de a-și restabili influența pe flancul vestic, diminuarea puterii lui e evidentă și în Asia Centrală și Caucazul de Sud, după cum o demonstrează concret și reluarea ostilităților din Nagorno-Karabah.

Revendicările concurente asupra teritoriului din partea Armeniei și Azerbaidjanului, încă de la obținerea independenței în 1991, au constituit mereu o sursă de îngrijorare pentru Moscova.

Regiune situată la capătul sudic al lanțului montan Karabah, enclava e recunoscută internațional drept parte a Azerbaidjanului, în ciuda faptului că majoritatea celor 120.000 de locuitori o reprezintă armenii, care au propriul lor guvern, întreținând legături cu Erevanul. Tensiunile, din cauza cărora Armenia și Azerbaidjan au purtat două războaie în ultimii 30 de ani, sunt exacerbate de acuzațiile minorității armene, care e creștină, că e în pericol să fie persecutată de populația musulmană turcică a Azerbaidjanului.

Pentru Moscova ideal ar fi să se delimiteze de dispută și să păstreze relații bune deopotrivă cu Baku și Erevan. Cu acest obiectiv în minte a negociat Rusia un armistițiu în 2020, când Azerbaidjan a pornit Al Doilea Război din Karabah, soldat cu cel puțin 6.500 de morți. Conform acordului, Rusia, care are tratat militar cu Armenia, a detașat 1.960 de militari cu misiunea de a proteja în calitate de trupe de menținere a păcii Coridorul Lachin [pronunțat Lațîn – n.trad.], principala rută a ajutoarelor umanitare dintre Armenia și Nagorno-Karabah.

Până la finalul lui 2022, din cauză că Moscova avea nevoie cu disperare de rezerve pentru ofensiva ei șovăielnică din Ucraina, neputința ei de a proteja Coridorul a dus la blocarea acestuia de către grupări paramilitare azere. Ceea ce a însemnat retezarea fluxului de ajutoare pentru armeni și plasarea de facto a enclavei sub asediu.

Săptămâna aceasta Azerbaidjanul a mers chiar mai departe. Insistă că ar fi fost forțat să lanseze niște „operațiuni antitero” deoarece ruta de aprovizionare era folosită de separatiștii armeni pentru a trafica arme. Sunt preocupări care ar trebui lăsate acum deoparte, dat fiind că șefii separatiștilor armeni au acceptat să-și desființeze armata și să predea armele, conform armistițiului convenit ieri.

Pe de altă parte, eșecul Rusiei în a evita o nouă răbufnire a disputei evidențiază neputința ei tot mai mare de a influența evenimentele din regiuni pe care cândva le domina.

În epoca sovietică republicile Asiei Centrale – Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan – au avut un aport major la economia URSS, asigurând energie industriei și resursă umană armatei. Începând din 2002 Moscova a încercat să-și mențină legăturile istorice cu regiunea prin intermediul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), o alianță politico-militară alcătuită din Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Kîrgîzstan și Tadjikistan.

După ce nu a fost capabilă să mențină pacea în Caucazul de Sud, rămâne de văzut dacă Moscova își mai poate menține legăturile cu aceste regiuni care acum se dezvoltă rapid. Cu siguranță nu le-a scăpat din vedere capitalelor dintre Tașkent și Dușanbe că pactul militar dintre Moscova și Erevan nu a însemnat nimic în fața agresiunii azere.

Evenimentul le-ar putea determina de bună seamă să conchidă că interesele lor pe termen lung ar putea fi mult mai bine servite de o apropiere de China, altă mare putere care râvnește la imensele bogății minerale ale regiunii. Această tendință devenise deja evidentă recent, când guvernul de la Beijing a găzduit în orașul Xi’an de pe fostul Drum al Mătăsii conferința la nivel înalt China-Asia Centrală. În vreme ce toate republicile regiunii au fost prezente, Rusia s-a remarcat prin absență, consecință a rolului mai mic jucat de ea în regiunea pe care o considera cândva propria ogradă. Cu Putin ocupat cu Ucraina, Beijingul a fost în măsură să încheie și acorduri de investiții în valoare de 50 de miliarde de dolari.

Poate că Putin visează la reconstrucția imperiului rus, dar realitatea brutală e aceea că Moscova nu mai deține acum nici puterea și nici influența pentru a-i îndeplini visul.