Odată cu anii, cărţile mi-au umplut apartamentul şi au devenit locatarul omniprezent al tuturor odăilor. Deşi ocupă cea mai mare parte a spaţiului locativ, nu mă încurcă, ci, dimpotrivă, sunt unicul locatar care nu-mi cer iarna căldură, vara răcoare şi în fiecare zi de mâncare. Cărţile mele îmi oferă mereu ceva şi se oferă prin personalităţile lor atât de diferite.
Unele sunt ca nişte monumente antice, care, cu cât se învechesc, cu atât sunt mai preţioase. Pe acestea le iau în mâini cu pietate şi le reaşez în cele mai vizibile şi mai accesibile locuri pe raft. Ca pe nişte icoane, care te privesc primele când intri într-o casă de creştin. Căci acestea sunt cărţile-zei. Ele produc idei şi stări sufleteşti chiar şi privindu-le doar. De aceea nu le deschid prea des. E o convingere a mea că biserica nu trebuie vizitată prea des. Suntem prea răi, urâţi şi nefericiţi în cotidianul nostru banal ca să ne permitem să intrăm zilnic în templu. Dacă am face-o nepregătiţi pentru purificare, l-am spurca. Iată de ce Dumnezeu ne-a hotărât pentru starea de dumnezeire doar a şaptea zi din săptămână şi câteva zile de sărbătoare.
O mulţime de alte cărţi mă ajută zilnic să fiu în profesie, să-mi câştig pâinea şi să-mi apăr sufletul. Acestea sunt cărţile-muncitori şi cărţile-soldaţi. Sunt cele mai ferfeniţite, dar şi cele mai blânde şi mai prietenoase. Acestea nu mă provoacă la discuţii şi polemici, ci mă adapă şi mă hrănesc cu lumea din afara universului meu intim. De aceea ele sunt şi cărţi-lumină, căci îmi deschid uşi nebănuite către spaţiotemporalitatea cosmosului şi universului ce mi se oferă astfel şi mie pentru locuire întru propria desăvârşire.
De fiecare dată când îmi resistematizez biblioteca, descopăr şi un număr de cărţi care nu-mi mai pot oferi nimic ori s-au dovedit a fi mincinoase, infectate de greşeli şi îmbrăcate pretenţios în hainele snobismului sau ale macaronismului, de aceea sunt nevoit să le propun pentru maculatură. Pe acelea însă care au semănat cel mai mult rău printre oameni le păstrez. Ca să le am oricând la îndemână ca exemplu pentru cum nu trebuie să fie omul şi cartea pe care o scrie.
Fireşte, am în biblioteca mea şi cărţi care încă nu-mi aparţin. Acestora încă nu le-am descoperit personalitatea şi nu le cunosc valoarea, de aceea încă nu fac parte din fiinţa mea. Poate că într-o zi mă vor cuceri prin ceea ce au doar ele şi mă vor chema să le iau de pe raft, sau poate, vorba poetului, vor rămâne să fie deschise şi descoperite de către fiii şi nepoţii mei. Căci, se ştie, orice există, are şi o raţiune de a exista.
O categorie specială de cărţi, la care nu pot renunţa precum nu pot renunţa la propria fiinţă, căci oricât de multe păcate şi greşeli voi fi făcut în viaţa mea, acestea nu sunt decât treptele pe care le-am urcat întru desăvârşire, experienţele care mi-au edificat fiinţa. Acestea sunt cărţile mele. Cele scrise, începute sau doar gândite a fi vreodată scrise. Deşi eu sunt părintele lor creator, trebuie să recunosc că şi ele m-au creat în fiinţa mea în măsura în care am fost sincer cu mine. Pentru că eu cred că cel mai mare dar şi măsură a dumnezeirii este puterea de a fi sincer cu tine, deoarece abia atunci ajungi să-i judeci pe alţii mai puţin şi pe tine mai mult când te-ai obişnuit să fii sincer cu tine.
Am încercat exerciţiul sincerităţii, cu mine, cu colegii de breaslă şi cu guvernanţii, şi în cartea (Im)posibila educaţie. Primiţi-o, vă rog!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
