Urmând progresul tehnico-ştiinţific, prima ţară socialistă din lume a fost electrificată, dar comunismul aşa şi n-a fost construit, în locul lui instaurându-se dominaţia mediocrităţii plus uzurparea întregii puteri. Dominaţia mediocrităţii se sprijină pe trei piloni: a fi mediocritate şi nimic mai mult, a fi prolifică (a se înmulţi repede) şi pe legitimarea reciprocă a incompetenţei.
Incompetenţa legitimată se arată în două feluri: prin instalarea mediocrităţilor în funcţii cu putere de decizie şi prin legitimarea de către acestea a propriilor subproduse. Incompetenţa ignorează problemele reale ale învăţământului şi inventează probleme inexistente, deci şi uşor „rezolvabile”, astfel putând fi raportate rezultate „semnificative”, dar şi provocând adevărate probleme, soluţionarea cărora va necesita eforturi şi fonduri uriaşe.
Spiru Haret, cel mai mare reformator al învăţământului românesc, a coborât reforma din cadrul politic în cel public, învestind învăţătorul cu valori şi drepturi nemaiauzite, şi reformele sale au modificat nu doar învăţământul, ci şi întreaga societate. Incompetenţa legitimată de la noi înţelege să facă reforme fără învăţători: în loc să le centreze pe factorul uman, deci pe schimbarea de viziune profesională a cadrelor didactice, apoi şi pe modificarea instrumentarului profesional (curricula, manuale etc.), a modificat instrumentarul „după chip şi asemănare”, aşezându-l pe „subcompetenţe”; în loc să inventarieze valorile deja instituite în învăţământ, să stabilească problemele acestuia, apoi să elaboreze politicile educaţionale, să modernizeze cadrul legislativ, la care să ajusteze cadrul normativ şi instrumentarul de lucru – toate acestea concomitent cu formarea pe nou a cadrelor didactice, „a uitat” de acestea, păstrând sistemul sovietic de formare profesională a CD. Or, s-a procedat invers de cum este normal: analiza stării de fapt – concepţie – cadru legislativ – cadru normativ – formarea CD.
Astfel, în loc de reformă, a fost produsă o antireformă: standardele şi curricula sunt din nou centrate pe conţinuturi, ca în perioada sovietică; proiectul de concepţie a învăţământului a urmat acestora, în loc să le anticipeze, fără să marcheze adevăratele probleme şi perspective ale învăţământului naţional şi să ofere soluţii; n-au fost marcate nici măcar principiile şi căile de integrare europeană a învăţământului. De aceea nici proiectul Codului Educaţiei nu oferă temei juridic pentru soluţionarea problemelor reale ale învăţământului. Aceste documente au fost supuse dezbaterilor publice doar formal, autorii fiind şi evaluatori, şi experţi, şi funcţionarii care le-au aprobat.
… În prima zi de muncă a noului ministru al Educaţiei, într-o instituţie subordonată, învăţătorii arătau disperare că nu înţeleg ce este „subcompetenţa” şi că sunt obligaţi să proiecteze activităţi de formare a acesteia, iar cu un etaj mai sus un angajat al aceluiaşi minister, în baza unei dispoziţii a ex-ministrului L. Bujor, continua s-o legitimeze reprezentanţilor direcţiilor raionale de învăţământ.
Pe cine va legitima noul Minister al Educaţiei: mediocritatea producătoare de „subcompetenţe” sau starea reală a învăţătorului, pe care va încerca s-o îmbunătăţească?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
