Când vreun comunist fuge de la Voronin, o bucurie proastă îi apucă pe unii naivi, care cred că, chipurile, asta ar duce la slăbirea, iar apoi la dispariția PCRM-ului. Comunismul nu dispare de la sine: unde-i sărăcie, acolo este și comunism. Într-o țară săracă, cum e Moldova, comunismul nu dispare, el își schimbă culoarea, precum cameleonul. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, din câte țin minte, nici un transfug de la PCRM nu a făcut declarații că se leapădă de ideologia comunistă; toți, practic, au cântat același refren, și anume, că se despart de Voronin, dar nu de comunism.
Reniță își motivează ruptura cu Voronin prin faptul că acest partid „e în mâinile unui singur om, avid de putere și avere, care, sub masca de comunist alimentează cinic speranţele deşarte ale sute de mii de alegători”. Bravo, „băiatu”! Aplauze! Cum de Reniță nu a observat acest „amănunt” și de ce nu a cerut mazilirea lui Voronin când era director la „Moldpresa”? Sau pe atunci Voronin nu era „avid de putere și avere”? (Apropo, unii spun ca Reniță, fiind în fruntea „Moldpresa”, s-a înfruptat binișor din mierea bugetară a acestei organizații). Reniță se spală pe mâini și nu-și asumă partea sa de vină pentru cei opt ani de marasm comunist – nici usturoi n-a mâncat, nici gurița nu-i pute. Nu și-au asumat partea lor de vină nici ceilalți transfugi care au părăsit PCRM-ul în ultimii ani, deși toți au contribuit din plin la edificarea cultului personalității lui Voronin. Cei care-l părăsesc astăzi pe Voronin nu sunt cu nimic mai buni decât Voronin. Uitați-vă (la televizor), cine se erijează astăzi în cei mai înfocați luptători împotriva mafiei, a totalitarismului comunist și „deplâng” oligarhizarea R. Moldova, „luată în captivitate” de Alianță. Toți aceștia, în timpul regimului lui Voronin, primul oligarh și tată drept al oligarhiei moldovenești, se simțeau foarte confortabil, unii chiar ocupau funcții bine plătite și nu țin minte să fi auzit vreun oftat de necaz și durere.
Așadar, niciunul din transfugii din PCRM nu a renunțat la comunism – și după plecarea din acest partid toți rămân la fel de rusofili, antieuropeni și antiromâni, unii, de teapa lui Dodon, devenind chiar mai comuniști. Ce are de câștigat sistemul politic moldovenesc din aceste plecări? Absolut nimic. Adevărul e că trădătorii lui Voronin – ca și celelalte deșeuri politice! – nu pot fi reciclați, aceste deșeuri sunt ireciclabile, nu pot fi convertite la democrația adevărată. Ne-am convins în acești ani că Moldova cu Stepaniuc, Dodon, Greceanîi, Ciobanu, Reniță ș.a., plecați din PCRM – dar nereciclați – nu a devenit mai democratică. Aceștia nu au devenit o „plusvaloare” pentru societate, dar nici nu au îngropat PCRM-ul, ci doar un pic l-a slăbit. Ca să-l parafrazez pe marele scriitor american, vestea despre moartea PCRM-ului s-a dovedit a fi prematură, iar PCRM-ul continuă să rămână un partid important, care contează și va conta mult în lupta pentru putere și poate contribui, în anumite condiții, la reconfigurarea Alianței.
În loc de P.S. Se prefigurează o apropiere a PCRM de PLDM?
Se pare că în ultimul timp Filat încearcă să ”restabilească” o punte de legătură cu Voronin. Astfel, săptămâna trecută el face o declarație în care regreta „lipsa de comunicare dintre guvernare și opoziție” și își dorește „însănătoșirea stângii politice” și că ar vrea foarte mult ca „Partidul Comuniștilor să coparticipe în procesul nostru de integrare europeană”. Gestul liderului PLDM e explicabil. În situația când PDM a declarat că vrea să devină principalul partid din Moldova și să substituie PCRM-ul este logic ca apropierea dintre PCRM și PLDM să fie dorită de ambele partide și pare să fie singura măsură de „descurajare” a PD.
În perspectiva acestei evoluții nu este exclusă reluarea, la un nivel mai avansat, a ostilităților dintre PLDM și PD, Filat avându-l ca aliat pe Voronin. Deocamdată, acestea sunt simple speculații, în politica de la Chișinău însă speculațiile de cele mai multe ori devin realități.
