Erau însă și intelectuali care cunoșteau Basarabia nu din auzite și veneau încoace ghidați de nobilul gând de a face în acest spațiu un veritabil apostolat cultural.
După mai bine de 22 de ani de la începutul acelei memorabile revoluţii, Apostol D. Culea, unul dintre activii participanţi la procesul de înnoire a Basarabiei, avea să-şi tipărească amintirile în paginile revistei Viaţa Basarabiei:
„În acel sfârşit de iarnă a anului 1918 se adunase la Iaşi un număr de învăţători, profesori, scriitori… chemaţi să primească învestitura de „propagandişti culturali în Basarabia”. Guvernul de atunci vroia să afle prin noi ce zice „gura satului” de peste Prut. Fiecare risipit pe meleagul lui să-şi plece urechea şi prin darul ce-l avem de la Dumnezeu să facem să se deschidă barierele inimii, iar omul de la ţară să-şi spună gândurile cele bune. Mă găseam în solia dintâi cu alde Ion Mihalache, Dimitrie Ţoni, Leon Mrejeru, Tudor Iacobescu, Vasiliu-Tătăruş, Anastase Necula, P. Gheorghiasa, Sârbescu-Lopătari, D. Faur şi alţii. „Cucerirea Basarabiei” începuse de cum am trecut Prutul la Ungheni. Cobuzul bădiţei Vasiliu-Tătăruş se amesteca prin noianul de glume şi explozii de bucurii neaşteptate: iar anecdotele lui Mrejeru n-au contenit până la Chişinău. Din cotloanele acelor paturi-hamacuri, obişnuite în vagoanele ruseşti, se ridicară capete şi uniforme ruseşti se apropiară de noi. Erau de-ai noştri, ce se adunau să asculte şotii în graiul lui Creangă. Multe luni după aceea, aceleaşi uniforme ne salutau cu surâsuri pe străzile Chişinăului. Erau dintre „cuceriţii” din tren. La Chişinău am regăsit vechi cunoştinţe din mişcarea renaşterii româneşti în Basarabia: pe Ion Pelivan şi Ion Costin. Parcă-l văd pe Ion Pelivan încremenit ca o statuie – o statuie care lăcrima – ascultând cuvântarea înflăcărată a profesorului Iorga la cursurile de la Văleni în vara anului 1910.
De la Apostol D. Culea aflăm despre întâlnirea lui Mihail Sadoveanu cu locurile pe care ades le-a parcurs numai cu gândul şi le-a descris numai din îndemnul imaginaţiei. Şi totuşi pentru minunatul cunoscător al istoriei neamului şi al portului moldovenesc, basarabenii s-au dovedit, a fi aproape aşa cum şi i-a imaginat, doar un pic mai interesanţi, mai mândri, mai îndrăzneţi:
„Dintre întâile icoane ale aceloraşi zile, am încă în minte sosirea domnului Mihail Sadoveanu la Chişinău. Venise la gară să-l întâmpine o ceată de călăreţi de la Orhei din „neamul Şoimăreştilor” cu cuşme şi contăşe. Îl opresc şi-i arăt alaiul:
– Uite, domnule Sadoveanu, alde Tudor Şoimaru, Dumitru Lie de pe Răut, au venit să-ţi zică un bun sosit.
Sadoveanu se uită lung la ei şi două lacrimi îi lunecară de sub gene.
– Da, sunt orheienii mei, cum i-am văzut şi în închipuire.
Un grup de scriitori, printre ei Octavian Goga și Apostol D. Culea
L-am mai întâlnit pe dl Sadoveanu însoţit de Grigore Cazacliu într-o cruce de drum pe priporul de deasupra Sorocii. Ne-am oprit şi-am privit peste cetatea şoimilor noştri de hotar la pragurile Răsăritului”.
Apostol D. Culea a nimerit aici în momentul zămislirii noii şcoli basarabene. Transformările ce se puneau la cale erau radicale: crearea şcolii naţionale.
Fiind născut la 1882, Culea se încadra foarte reuşit în rândurile generaţiei, pe ai cărei umeri cădea cea mai mare povară în transformările concepute. Împreună cu Onisifor Ghibu, Liviu Marian, Nicolae Dunăreanu, Gheorghe Tofan, Tudor Pamfile ş.a., dă tonul cursurilor pedagogice din 1917-1918, pune temelia unei publicaţii foarte necesare Şcoala Basarabiei, care începe să apară în luna noiembrie 1918, avându-l ca director pe Ştefan Ciobanu şi redactată fiind de Apostol Culea. Tot el redactează ziarele Sfatul Ţării, România nouă ş.a.
Principiile de care se conduce la organizarea învăţământului naţional în Basarabia şi le expune chiar în primul număr al revistei: „Nici nu ne putem închipui că un învăţător poate insufla copiilor dragoste de neamul şi de pământul românesc, dacă el însuşi n-o simte în suflet şi nu e aprins de dorul de a o împărtăşi şi altora. Nu e destul numai să citim din cărţi şi să reproducem apoi mecanic în faţa copiilor, ca să zicem că am făcut o lecţie de istorie.
Un astfel de învăţământ nu e educativ; e uscat, e mort, fără nici un folos! Ci trebuie simpatia, toată iubirea plină de evlavie pentru acest trecut al nostru care trebuie să însoţească cunoaşterea istoriei”. (Şcoala Basarabiei, nr. 1, 1918).
Deşi unele enciclopedii îl prezintă pe Apostol D. Culea ca pe un literat, ca pe un publicist, mie mi se pare că pana sa scria mai mult din datorie decât din inspiraţie. Scrisul era un refugiu, un remediu de acumulare a unei experienţe pedagogice. Cărţile editate de Domnia Sa sunt bine închegate, scrise într-o limbă corectă, fiind şi frumos ilustrate, ca orice lucru făcut de un pedagog model. Volumele Istoria românilor în ilustraţii (Craiova, 1926), Cât trebuie să ştie oricine despre Dobrogea (Bucureşti, 1928), Şezători de seară (Bucureşti, 1935) confirmă acest fapt.
Au trecut anii. Generaţii noi de pedagogi au venit în clasele basarabene. Timpul a şters unele detalii, le-a imprimat mai adânc pe altele. Şi pentru a-şi ascunde nostalgia, bărbaţii ce-au activat odinioară s-au aşezat la masa de scris ca să-şi aştearnă memoriile:
„Mă văd acum 22 de ani în casa dlui Halippa, în săliţa, ce adăpostea Cuvântul moldovenesc, casă primitoare în faţa căreia opreau adesea căruţe cu ţărani, ce veneau pentru foaia de citit şi pentru o vorbă frăţească, casă primitoare, unde am întâlnit condeiele tinere ale Basarabiei renăscute, pe ţăranul autodidact Ion Codreanu, Tudor Jireghie, alt ţăran mânuitor de condei, pe ţăranul poet Tudose Roman, orb, purtat de fecioru-său, ce-i citea din cărţile nedespărţite, pe părintele Ion Moţa de la Orăştie, în refugiu împresurat de copii mărunţei, de necazurile pribegiei, dar nelipsit de speranţele întoarcerii acasă, într-o Românie împlinită.
După realipirea Basarabiei la patria-mumă, refugiaţii, ardeleni şi bucovineni cu deosebire, s-au întors acasă; şi odată cu ei încetă şi ziarul de unitate naţională România Nouă, condusă de profesorii Onisifor Ghibu şi Ion Matei. Rămăsese ca oficios al Moldovei de la Nistru cotidianul Sfatul Ţării condus de răposatul Constantin Noe, avându-mă colaborator permanent de la întâiul număr.
S-a pornit la munca pozitivă de aşezare a trebilor naţionale cu înţelegere umană, fără patimă şi fără părtinire. În Directoratul Învăţământului, condus de profesorul Ştefan Ciobanu, mi se încredinţă organizarea serviciului extraşcolar de propagandă culturală în popor, cu ajutorul puterilor locale. Cursurile de româneşte, cerute de populaţia adultă de toate naţionalităţile, s-au continuat; conferinţele universităţii populare, a dlui Halippa, şezătorile la ţară şi oraşe s-au urmat cu regularitate după un plan stabilit de comisii speciale. Am organizat cursuri de adulţi, de toate gradele, începând cu analfabeţii satelor. Cu sprijinul înţelegător al dlui Ciobanu şi colaboratorilor săi Liviu Marian, Vasile Harea, Tudor Pamfile etc. şi al învăţătorilor basarabeni, am urmat cu publicarea organului şcolar şi cultural de îndrumare, revista Şcoala Basarabiei unde s-au publicat, în afară de probleme regionale, atâtea alte chestiuni şi azi actuale. Am organizat colecte de cărţi de toate nivelurile şi cărţi didactice pentru şcolari. S-au întemeiat sute de biblioteci populare la sate, împărţind cărţi gratuite oricui cerea. Şi era o mare mângâiere pentru noi când ţărani muncitori şi tineret veneau unii cu căruţele de la ţară de-a dreptul, să ne ceară cărţi, tablouri şi desluşiri te miri ce.
Ca să fim cât mai aproape de sufletul local şi de putinţele lui începătoare într-ale literaturii naţionale, am tipărit cu litere ruseşti de tranziţie un număr de cărticele pentru popor prin grija dlui Sadoveanu: O istorie a Românilor, O carte de rugăciuni, Povestiri hazlii din Creangă, Povestiri pentru moldoveni, Cântece populare, calendare, antologii etc. Cuvântul Moldovenesc a dlui Halippa, ca foaie săptămânală, a trecut în grija noastră, fiind redactat de neuitatul scriitor popular şi folclorist maiorul Tudor Pamfile. Am organizat echipe de coruri ambulante şi jocuri populare. Am introdus modele de costume naţionale pentru fete. S-au organizat şezători instructive pentru popor, cu scriitori ca: M. Sadoveanu, N. Dunăreanu, D. Iov, I. Buzdugan, N.N. Beldiceanu şi alţii.
S-a depus o muncă culturală entuziastă, care a rodit în multe tărâmuri, deosebit de ce a putut clădi şcoala la temeliile începutului plin de însufleţirea renaşterii”.
Apostol D. Culea a murit în 1949. Şi poate că numele lui ar fi fost dat uitării din motive aproape obiective, dar secţiile speciale l-au păstrat pe copertă şi astăzi, când interdicţiile absurde au fost şterse, el vine din nou în faţa noastră şi e la fel dispus să-şi împărtăşească cunoştinţele, dragostea pentru mult pătimitul popor, întocmai aşa cum o făcea şi odinioară…
În 1920 acest originar din Ialomiţa a participat la întemeierea secţiei Societăţii scriitorilor români la Chişinău, a făcut parte din Comitetul ei de conducere, constituit din M. Sadoveanu, Şt. Ciobanu, Tudor Pamfile, Nicolae Dunăreanu, N.N. Beldiceanu.
Şi parcă printr-o vrere a destinului, un urmaş al lui Ştefan Ciobanu – Radu – a transmis arhiva lui Apostol D. Culea muzeului din Ialomiţa, unde se păstrează caligrafiate frumos mai multe clipe fericite trăite de el în Basarabia…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
