În culisele Istoriei: Bucovina necunoscută

Tema este însă foarte actuală în contextul zilei de azi, când istoria ne cere să-i cunoaștem lecțiile.

În anii 1917-1918 liderii bucovineni în frunte cu Ion Nistor și George Tofan erau refugiați la Chișinău și au martori la evenimentele Unirii Basarabiei la 27 martie 1918. De aceea la 28 noiembrie 1918 când au votat Unirea Bucovinei cu România au ținut cont de lecția basarabeană.

Actul Unirii Bucovinei cu România a fost scris sub forma unei Moţiuni, care a fost votată în Congresul General al Bucovinei în ziua de 15/28 noiembrie 1918:

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi.
Considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururi parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;
Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropiţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
Considerând că fii ai acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne;
Considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor;
Considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri, cu care el voieşte să trăiască ca frate;
Considerând că, în scurgere de 144 ani, bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea limbii lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică;
Considerând că, în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despuiat în mare parte de vechea sa moştenire;
Considerând că, cu toate acestea, bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţa, că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar;
Constantă că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.
Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele Suveranităţii Naţionale, hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş şi Nistru, cu Regatul României.”

Bucovinenii au lăsat multe mărturii despre producerea evenimentului epocal.

Aurel MORARIU (3.I.1886, Toporăuţi, Cernăuţi – 1945), român bucovinean cu doctoratul în drept susţinut la Praga a votat Unirea.
A fost ales în Consiliul Naţional Român la şedinţa din 25 noiembrie 1918, când în acest for au mai fost cooptaţi 51 de membri, numărul lor total ridicându-se la 100 de persoane. Delegat din partea Consiliului să participe la şedinţa din 28 noiembrie 1918 a Congresului General al Bucovinei care a votat Unirea Bucovinei cu România.

Aurel Morariu

A fost deputat liberal în Parlamentul României în câteva legislaturi (1920, 1922, 1927, 1933) și preşedinte al „Societăţii Meseriaşilor, Comercianţilor şi Industriaşilor Români din Moldova de Sus”. În Memorii (București, 1978) S. Puşcariu remarcă următoarele: „Tăcut şi răspicat la vorbă când ia cuvântul, o inimă de aur şi un idealist incorigibil – ca tată-său şi fraţii săi – e Aurel Morariu. Din când în când, când o aştepţi mai puţin, el face câte o glumă care arată că gravul nostru avocat e în suflet încă un copil ştrengar”.

Opera lui este impresionantă în plan profesional:
Organizarea funcţionarilor publici.–Cernăuţi, 1920; Cazul inspectorilor dicezani din Bucovina (1923); În chestiunea fondului regionar al Bucovinei (1923); La zece ani de la izbucnirea marelui război (1924); Discurs (1925); Noua organizare bisericească (1925); Campania împotriva cooperaţiei (1926); Un capitol din viaţa pribegilor bucovineni (1926); Despre cooperaţia (1927); Problema fondului bisericesc ortodox românesc al Bucovinei (1928); Unificarea legislativă (1931; 1907-1932, 1932); O interesantă publicaţie de actualitate (1934); Răspuns… (1934); Bucovina.–Bucureşti, f. an; Zweiter Bericht… (cu W. Fokschaner).–Cernăuţi, 1930 ş.a.

În antologia lui Ion Nistor Amintiri răzleţe din timpul Unirii 1918 (1938) am găsit câteva pagini scrise cu multă inspiraţie, care completează portretul distinsului bucovinean, autodefinindu-l:
„…Îmi amintesc cu ce tresăriri de bucurie primeam aceste mântuitoare ştiri în Chişinăul Basarabiei noastre, unite cu ţara- mamă încă de la 27 martie 1918…
Dar evenimentele din toamna acestui memorabil an continuă a se precipita. Armata aliaţilor de la Salonic, având acum în frunte pe generalul Berthelot, este la Dunăre. Aliaţii noştri trec Dunărea şi înaintează spre Capitala Ţării. România mobilizează. Trupele române reocupă treptat teritoriile invadate de inamic şi intră, chemate de consiliul naţional de la Cernăuţi şi în Bucovina, aducându-i siguranţă şi linişte.
Suntem acum în preajma congresului general al Bucovinei, chemat să voteze marea Unire. În pregătirea unui eveniment de o atât de covârşitoare importanţă istorică, era prea firesc ca discuţiunea să fie vie între cei ce aveau în sarcina şi răspunderea lor organizarea congresului. În cele din urmă – şi aici e locul să stăruim asupra acestui adevăr, pe care îl cunoaştem ca martori oculari ai acelor zile – cererea categorică a d-lui profesor Ion I. Nistor izbuteşte; şi astfel formularea rezoluţiunii votată apoi de Congresul general al Bucovinei adoptă Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare istorice cu Regatul României.

***
Spre amiaza zilei de 14/28 noiembrie 1918 timpul pornise a se însenina. Ceaţa se ridicase şi soarele mijea printre frânturile de nori cenuşii de toamnă târzie. Pâlcuri-pâlcuri delegaţii cărturari şi săteni români bucovineni se îndreptau spre palatul mitropolitan din Cernăuţi. Împreună cu un grup de gospodari de-ai noştri din părţile Sucevei am intrat în sala sinodală a reşedinţei mitropolitane.

Într-o înălţătoare atmosferă conducători şi reprezentanţi ai vieţii obşteşti a românilor bucovineni se întruniseră din toate unghiurile Bucovinei. Toţi membrii consiliului naţional sunt de faţă în frunte cu preotul consilier Dionisie Bejan. În dreapta estradei străjuieşte generalul I. Zadic, înconjurat de ofiţerii diviziei a opta. Iată, soseşte şi Iancu Flondor împreună cu d-l I. Nistor şi cu membrii guvernului local al Bucovinei.
Părintele Bejan e proclamat preşedinte al congresului. Profesorul I. Nistor motivează amplu dreptatea cauzei noastre; fiecare din precizările învăţatului istoric este o documentare de neînlăturat, fiecare din concluziunile sale un protest şi o prea dreaptă revendicare.
Iancu Flondor dă cetire rezoluţiunii. În momentul sublim al votării acestei rezoluţii un steag tricolor ce acoperea o parte a peretelui din faţă se dă la o parte. În faţa noastră apar două mari tablouri reprezentând pe Regele Ferdinand şi pe Regina Maria. Întreaga sală e în delir. Toţi se îmbrăţişează; lacrimi de sfântă şi de cea mai curată bucurie strălucesc în ochii tuturora…

Afară muzicele cântă… Tunul românesc bubuie adânc, vestind cu glas de tunet izbăvirea şi unirea noastră…

Generalul Zadic în Piața Unirii

Ne îndreptăm cu toţii spre Piaţa Unirii. În faţa primăriei generalul Zadic rosteşte o înflăcărată cuvântare… Se încinge o mândră horă a unirii peste toată piaţa… Însuşi generalul comandant al oştirii româneşti e în fruntea horei… E un entuziasm, o înfrăţire şi-o voie bună cum numai o zi ca cea de 14/28 noiembrie 1918 putea să le dea românilor Bucovinei noastre…”(AMINTIRI SCUMPE de Dr. Aurel Morariu)

Bucuria Unirii și-a găsit materializarea în Monumentul Unirii Bucovinei cu România.
Ideea instalării acestui monument la Cernăuţi fusese lansată încă imediat după Unire, când Piaţa Centrală a fost botezată Piaţa Unirii.
La 1 decembrie 1922 a fost fondat Comitetul organizatoric, compus din: Ion Nistor, ministrul Bucovinei, generalul Mircescu, comandantul Diviziei a VIII-a şi Nicu Flondor, primarul oraşului Cernăuţi.

Acest Comitet a făcut apel către toate organizaţiile şi persoanele particulare să contribuie la colectarea de fonduri pentru înălţarea monumentului. După doi ani lucrarea a fost terminată şi la 11 noiembrie 1924, adică la şase ani de la intrarea armatei în Bucovina, a avut loc inaugurarea lui festivă în prezenţa familiei regale, membrilor guvernului şi a delegaţiilor din toate provinciile României.
A fost o sărbătoare nemaipomenită după cum consemnează martorii oculari. Dar în 28 iunie 1940 monumentul n-a fost evacuat și a fost distrus de noile autorități.

Amintirea despre acel epocal eveniment nu a putut și nu poate fi distrusă…