(În culisele Istoriei) Iurie Colesnic: Constantin Stere și fațetele lui necunoscute

Profesor universitar

La 13 martie 1901 Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la Catedra de drept constituţional şi administrativ. În felul acesta a început activitatea lui didactică.

După 10 aprilie 1903, viaţa lui C. Stere a fost legată definitiv de cariera univer¬si¬tară. În această zi senatul universitar a recomandat numirea lui ca profesor titu¬lar, el urmând a preda Dreptul constitu-ţio¬nal şi administrativ. Savantul Ion Căpreanu în excepţio¬nalul studiu „Eseul unei restituiri. C. Stere” (Iaşi, 1988) consemnează că eru¬diţia i-a permis lui Con¬stantin Stere să exce¬leze în 1904, când a ţinut cursul de Filozofie a drep¬tului şi când, în 1905, a prezentat un alt curs, de Drept natural.

Această zi mai este re¬marcabilă prin faptul că s-a manifestat deschis ostili¬ta¬tea profesorului A.C. Cuza, ostilitate care n-a scăzut în intensitate atâta timp cât ul¬timul a fost în viaţă.

Cariera profesională a lui C. Stere, în¬cepută cu un prim succes prin recu¬noaş¬terea superiorităţii lui asupra altui concu¬rent serios, Paul Ne¬gu¬lescu, a continuat prin ascen¬denţă până la ocuparea pos¬tului de rector al Uni¬versităţii din Iaşi.

În acest post el a fost ales la 26 feb¬ruarie 1913, pentru un ter¬men de trei ani. Şi primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a soli¬cita ajutorul ministrului in¬struc¬ţiunii publice în vederea do¬tării la¬bora¬toarelor univer¬si¬tăţii cu uti¬lajul nece¬sar şi a unei mai bune organi¬zări a biblio¬tecii. Fondul ei, care număra 400000 de cărţi, nu fusese sistematizat. De aflarea lui în pos¬tul de rector au beneficiat, în pri¬mul rând, stu¬denţii basa¬ra¬beni, pe care el nu se sfia să-i ocrotească ca un părinte.

După 1919, lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Învinuit de „trădare”, el este sus¬pen¬dat din învăţământ, timp de 16 ani, şi, la 1 februarie 1936, a fost pensionat.

Scriitorul Demostene Botez, fost stu¬dent al lui Constantin Stere, mărturisea în numărul omagial din Viaţa Românească (1937, nr.1-3):
„…Stere ţinea cursurile într-un amfiteatru mic. Jos era o masă lungă şi un scaun. Între masă şi şirurile de pupitre era un spa¬ţiu destul de larg pentru trecere.

Când a intrat întâi Stere, am avut toţi o mare bucurie, ne simţeam crescuţi în ochii noştri, importanţi… Şi ne-am uitat furiş unul la altul.
Stere n-a stat niciodată la masa cea lungă de jos, nici pe scaun.

Profesorul Stere se plimba, de la uşă până la geam, în faţa pupitrelor.

Călca apăsat, cu capul în jos, cu un aer de aspră concentrare. Rar se uita în bănci. Noi, par¬că asistam, nevăzuţi, la elaborarea unei Constituţii şi la fixarea unor reguli care trebuiau să fie, de-atunci înaintate, nu numai reguli pentru călăuzirea unui stat, dar şi pentru aşezarea pentru tot¬deauna, în noi, în mintea şi în sufletul nostru, a unor puncte morale, după care să ne ducem toată judecata rostului nos¬tru între oameni.

Respectul de lege, credinţa că ordinea legală este singura garanţie de dezvoltare a unui stat ca şi a indivizilor în stat, mi-au rămas de-atunci, ca nişte adevăruri orga¬nice cărora mă supun ca unei reguli accep¬tate cu încredere şi în deplină libertate.

Am fost, seriile acelea de studenţi, o generaţie fericită. Ni s-a dat credinţa în câteva adevăruri, de care nu ne îndoiam. Şi asta e o mare uşurare. Ştii totdeauna unde mergi. Ai semne de drum. Te călău-zeşti după ele, ca cei rătăciţi iarna, noaptea, pe zăpezi mari, după stâlpii de telegraf.
Acele adevăruri au rămas şi acum; şi aceeaşi credinţă. Am şi azi atâta siguranţă în ele, şi astăzi pentru ele aş suferi ca Galileu, fără să abjur.
De-atunci s-au săpat, ca-n piatră, în structura mea socială, ideea de legalitate, ideea de libertate, ideea de justiţie socială. De-atunci. Le-a săpat cuvântul lui Stere, al profesorului de drept constituţional C. Stere; – cuvântul acela dur, smuls din pieptul lui ca dintr-un bloc de stâncă, şi credinţa lui fermă şi aprigă”.

Preşedintele Societăţii Ginta Latină doc¬torul Vlad Bejan, basarabean şi el, în 1993, vine cu propunerea către senatul Uni¬versităţii din Iaşi de a reconsidera „cazul Stere” în spiritul adevărului, acordându-i toate meritele de care a fost privat.

Poet

Este greu să-ți imaginezi un doctrinar al partidelor politice, un rector, un deputat în ipostază de poet.
Deși n-a avut veleități poetice, totuși, Constantin Stere a scris mai multe poezii și debutul lui a avut loc pe când era elev:
Prins de o violentă nostalgie după Năpădenii săi, el nu-și mai putea găsi astâmpăr.
Și în noaptea aceea își așternu pe hârtie prima lui poezie:

Toamna la Năpădeni
Ca de-o rețea de sânge,
De frunze înroșite
S-acopăr coastele de deal.

În vale Nistrul plânge,
Și undele-i cernite
Bat jalnic stâncile de mal.

Triunghiuri călătoare,
Tovarăși buni ai verii,
Străbat văzduhul și, grăbite,

În dorul lor de soare,
Tăind azurul serii,
Se șterg din zările umbrite…

În setea-i de lumină
Câmpia îngălbenită
Se stinge în depărtări…

Veni-va oare, iar senină,
Și ziua înflorită,
Fugară în alte țări?…
(Constantin Stere, În preajma revoluției, Chișinău, 1990, vol.1-2, pag. 248).

Autorul afirmă că poezia a fost tipărită în limba rusă, în gazeta „Foișorul” din Odesa, fiind semnată cu numele adoptiv „I.R. Pimperlic”. E o afirmație făcută în roman, dar aceasta nu exclude varianta că poezia chiar a fost publicată la Odesa, sub un pseudonim, căci gimnaziștii nu aveau dreptul la semnătură.

Dar tot el era interesat de limba și literatura română și, precum altă cale nu exista, „…a reușit, în sfârșit, să pună mâna, prin contrabandă, pe o bună gramatică românească și între altele pe un volum de „Doine și lăcrămioare” de Vasile Alecsandri – prima carte românească tipărită ce-i căzuse în mână” (Constantin Stere, În preajma revoluției, Chișinău, 1990, vol.1-2, pag. 286).

În ziua de 16 decembrie 1892, în ajunul Crăciunului, în localitatea Sineşti, în apropiere de Ungheni, el scrie o poezie:

Într-o închisoare

Mâhnit, întristat şi cu inima frântă
La fereastra îngrădită cu fer
Şezând plin de gânduri lugubre el cântă
Spre sudul uitându-se cer:

„Morminte strămoşilor mei, pe părinţi
I-am lăsat eu în patria mea;
O gingaşă fată, regina dorinţii
A milei, rămase calea.

Scânteie (s)ei ochii ca azur din cer(c)
Diamanţii pe pieptul ei ard
Şi-n curte de aur pe dânsa o fere
De pietre preţioase un gard.

Şi numele ei fără şiretenie
Bucuros voi spune curând
Se cheamă ea: draga mea Românie!
O, ţara mea, ţie eu cânt.

Cu lacrime, geamăt dureri ferbinte
Ca maicei iubite suspin
Aud eu României sfinte cuvinte
Ce rar pân la mine ei vin…”
(Din volumul Scrisori către Ibrăileanu, vol. II, Bucureşti, 1971).
Accentele culturii poetice clasice sunt evidente, precum și tematica precumpănitoare a epocii, dar aceste momente nu exclud inspirația izvorâtă din sufletul unui om sensibil la frumos și îndrăgostit de poezie.

Duelistul Constantin Stere

Conștient de faptul că se află mereu într-un mediu ostil, el înțelege că unica lui armă este onoarea. De aceea îl găsim în mai multe rânduri la marginea gestului disperat – chemarea la duel.

În octombrie 1894 îl provoacă la duel pe G.A. Scorțescu, directorul ziarului „Evenimentul”, ziar în care a apărut informația că este „spion al poliției”. (Victor Durnea Publicistica C. Stere (vol. I, Iași, 2010, pag. 22). Duelul n-a avut loc, căci martorii, prozatorul Nicolae Gane și ziaristul Iorgu Morțun l-au declarat nul, din cauză că n-a fost respectată procedura.

La 8 iunie 1907 îl provoacă la duel pe profesorul A.C. Cuza, coleg la Facultatea de Drept din Iași, fiindcă acesta l-a acuzat că în alegeri a folosit un procedeu ilegal, „suveica”. A.C. Cuza a refuzat duelul. (ibidem, pag.28).

La 19 octombrie 1912, ziarul „Evenmentul” publică un articol pe care C. Stere îl consideră ofensator și-l provoacă la duel pe D. Greceanu, directorul publicației. S-au tras două focuri, după care părțile s-au împăcat (ibidem, 30).

La 17 decembrie 1914 l-a provocat la duel pe deputatul Jean Miclescu, care a rostit cuvântul „mizerabil” în timpul discursului lui C. Stere. Martorii au stabilit că „nu e caz de duel” și au închis procesul (ibidem pag.32).

Stere și astronomia

Pasiunea pentru astronomie a izvorât în sufletul lui Constantin Stere încă din copilărie, cel mai probabil din sentimentul singurătății, din dorința de a cunoaște alte civilizații extraterestre. Și curiozitatea lui nu s-a mărginit doar cu contemplarea poetică și nostalgică a stelelor, ci s-a transformat într-un exercițiu de studiu aproape zilnic. Nu s-a mărginit la informațiile culese din cărți și cataloage de astronomie, ci a construit la casa din Sărărie de la Iași un turn pentru observatorul astronomic și l-a utilat cu un telescop și alte instrumente necesare studiului științific.

Această dragoste secretă părea să se sfârșească în momentul când a luat decizia de a se stabili definitiv la București, când și-a făcut altă familie și s-a decis să doneze Universității din Iași tot utilajul astronomic, ceea ce a și făcut.

Dar pasiunea pentru astronomie a răbufnit ca un vulcan ascuns în momentul când a purces la scrierea romanului În preajma revoluției, când rând pe rând a trecut din nou, de la capăt întreg filmul vieții, când cerul înstelat al Basarabiei a început să fie comparat cu cerul Siberiei, unde aștrii erau parcă mai aproape de pământ. La diferite pagini întâlnim scurte, dar sugestive subiecte din astronomie:

„Când în sânul nebuloaselor se formează un sistem solar, cu mult înainte de precizarea definitivă a formelor și a orbitelor, structura lui e hotărâtă de forțele care l-au pus în mișcare și de condițiunile în care acestea se desfășoară”. (Constantin Stere, În preajma revoluției, Chișinău, 1990, vol.1-2, pag.180). Cartea abundă în detalii și nuanțe ce sunt direct legate de astronomie. Probabil, dacă nu s-ar fi implicat în politică, dacă nu ar fi urmat cariera juridică, C. Stere la sigur ar fi devenit un excelent astronom.

Oamenii mari au preocupări majore, dar și pasiuni neobișnuite. Constantin Stere prin tot ce a realizat demonstrează că a fost și rămâne un necunoscut…