În culisele Istoriei. Iurie Colesnic: Un monument pentru lăutarul anonim

Străinii au înțeles și au apreciat pe deplin drama națională a basarabenilor.

După anexarea Basarabiei în 1812, Prutul devenise mai ceva ca o cortină de fier. Schimbul cultural cu Moldova istorică fusese redus aproape la zero. Primele trupe de teatru românești au apărut la Chișinău abia la finele anilor 40 ai sec. XIX, și printre primii a ajuns încoace trupa celebrului actor Matei Millo.

Cărțile care veneau de peste Prut erau cenzurate la Odesa și puține exemplare ajungeau la destinatar, iar prin contrabandă aproape că nu venea literatura în limba română. De gazete românești nici pomină.
Situația aceasta a durat mai bine de o sută de ani…

Și atunci păstrarea tradiției strămoșești ori difuzarea unor noutăți literare rămânea pe seama lăutarilor, care pe căi numai de ei știute se informau, asimilau și transmiteau mai departe creațiile muzicale și literare.

În felul acesta nu s-a stins în Basarabia flacăra demnității naționale.

Încă din copilărie scriitorul Constantin Stere a fost marcat de un om deosebit, un lăutar, Lemiș, care apare în mai multe pagini ale romanului În preajma revoluției (Chișinău, 1990, vol.I-2, pag.5):

„ – A venit Lemiș lăutarul! — întrerupe gândurile boierului feciorul Nicache.
Conu Iorgu tresare și, împotriva obiceiului, n-are nici un chef să stea de vorbă cu vestitul lăutar al Basarabiei de pe vremuri, care avea întotdeauna un sac cu vești despre întâmplările din toate curțile boierești, pe care veșnic le cutreiera, mai cu seamă în cele patru județe din nordul țării”.

În altă parte găsim o secvență sugestivă:
„Iar atunci când contele Przewicki, conducând un cotillon îndrăcit invadă „fumuarul” și sălile laterale, șerpuindu-și ghirlanda grațioasă printre mesele de cărți, boierii se aprinseră și comandară și ei o figură neașteptată de cotillon: hora!
Cu acest prilej lăutarul Lemiș din Bălți se întrecu pe sine și provoacă atâta entuziasm, încât după horă conu’ Petrache Bârsianu din Boroseni (în realitate Petrache C. Brăiescu (+1896), din Corbul, mareșalul nobilimii din jud. Soroca, între anii 1881-1887 – n.n.), uitându-și fumurile de mareșal al nobilimii din împărăția rusă, porunci deodată:
– Bre, Lemiș, frate. Zi-n o doină moldovenească… știi ca cio-câr-lia!..
…În salon, după doină, Lemiș începu să cânte cu un tenor dulce și insinuant cântece moldovenești.
Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scripcar evreu din Bălți. Lungi decenii, numai prin el puteau răzbate peste Prut pe vremea aceea nu numai cântecele populare și romanțele, dar și poeziile lui Alecsandri.
Efectul pe care-l producea în curțile boierești pe care mereu le cutreiera a motivat mai târziu expulzarea lui din împărăție.
„…Mareșalul nobilimii s-a ridicat din locul său. În mijlocul salonului, după ce cu foarte puțin succes se încercase să secundeze pe Lemiș, deodată, cu un adânc geamăt, trânti de podele paharul cu șampanie, pe care nici nu-l golise încă.
…– Ei, frate Lemiș, zi încă una, – și arunca lăutarilor, fără număr, „bumaște” de cinci, de zece și chiar de o sută de „carboave”.
Lemiș se topea în oftate și triluri, dar când porni și un cântec „subversiv”.

– Mult e dulce și frumoasă
Limba ce vorbim…
– Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu…
— Eu pe-o vorbă românească
Sufletul mi-ași da…
— Iar pe una… franțuzească
Zău nici o para!..
Mareșalul nobilimii, reprezentantul țarismului din S(oroca), izbucni în hohote, dându-și cu pumnii în cap:
– Mă fraților, ticăloși sântem! merzavțî, ticăloși, bicisnici…” (pag.9-10).

La pagina 77 a romanului În preajma revoluției (Chișinău, 1990, vol.I-2.) vestitul lăutar își face din nou apariția:
„Lemiș era și el, în felul lui, o instituție socială din Basarabia de pe vremuri. Psiholog, el știa să se facă indispensabil la toate petrecerile boierești, și apărea poate chiar fără invitație la momentul potrivit, oriunde știa că va fi bine primit.
Specialitatea lui, afară de muzica de dans, erau cântecele moldovenești, care emoționau mai cu seamă pe boierii bătrâni. Dar el știa la nevoie să execute și în rusește o romanță sentimentală la modă, o șansonetă franceză sau și cuplete, mai mult sau mai puțin spirituale, cu aluziuni la evenimentele actuale, și chiar, pentru deliciul cavalerilor și al damelor mai îndrăznețe – producțiuni frivole sau populare, mai mult sau mai puțin „fără perdea”.

Dovadă sigură că l-a cunoscut pe celebrul lăutar este și acest pasaj de la pagina 195:
„Căsătoria coanei Anica Mesnicu din Corbeni a fost iarăși un fapt reținut de memoria lui Vania…
…Dar ceea ce mai ales a impresionat pe Vania au fost cântecele lui Lemiș lăutarul, cu taraful lui vestit.
Aceasta a fost ultima ocaziune când i-a fost dat lui Vania să audă pe Lemiș, care în curând după aceasta, expulzat din țară, a emigrat în America.

Bietul Lemiș, parcă presimțindu-și soarta, niciodată n-a cântat mai jalnic și mai frumos.
Băgând de seamă impresia pe care o producea asupra cuconașului din Năpădeni, el parcă anume cânta pentru dânsul, „mâncându-l cu ochii”.

De atunci până la bătrânețe i-a rămas lui Vania obiceiul să fredoneze romanța:
Doi ochi eu am iubit în viață,
Luceau ca stele printre nori
Și, luminând în a mea ceață,
Au trecut ca meteori…” (În preajma revoluției, Chișinău, 1990, vol.I-2).

Este firesc că aceste versuri simple au rămas întipărite în mintea lui Constantin Stere până la adânci bătrânețe, romanța abundă în simboluri astronomice, iar astronomia a fost pasiunea lui secretă.

Că aceste amintiri sunt autentice ne-o demonstrează fragmentul pe care îl cităm din cartea academicianului Ștefan Ciobanu „Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă” (Chișinău, 1992, pag.145-146):
„În schimb, nici o petrecere, nici o nuntă în Basarabia nu se făcea fără lăutarii tradiționali, care erau singura distracție a vechei boierimi moldovenești din Basarabia. Tradiția ne-a păstrat numele vestitului lăutar Lemiș de la Bălți, care era purtat de la un capăt al Basarabiei la altul pe la nunțile și petrecerile boierești. Vioara și vocea lui fermeca lumea, o făcea să plângă și să râdă. Se spune că acest Lemiș a fost ovrei, amorezat de cântecele și doinele românești, de „Steluța” lui V. Alecsandri, cărora le dădea o interpretare care stârnea admirația tuturor și trezea în sufletul românilor basarabeni doruri nu tocmai plăcute guvernului rus. Se știe că pe la 1870 și ceva guvernul rus s-a hotărât să ia măsuri împotriva acestui lăutar periculos și l-a expulzat din Basarabia.”

Lucian Predescu îl prezintă în Enciclopedia „Cugetarea” (București, 1940, pag. 484), de unde spicuim fragmentul:
„Acest lăutar se vede că avea o oarecare cultură muzicală, autodidactică, căci în stagiunea de operete și vodeviluri a artistului ieșean N. Luchian, care a avut loc la Chișinău, de la 20 noiembrie 1868 până la 15 martie 1869, Lemiș este șeful orchestrei”.

În zilele noastre, orchestra „Lăutarii” condusă de maestrul Nicolae Botgros onorează această tagmă, iar prin „Balada lăutarului anonim” ne duce la gândul că suntem datori cu un monument ce ar comemora sacrificiul acelor oameni, care ne-au salvat sufletele în vremuri vitrege, în vremuri de restriște și nu ne-au permis să ne depărtăm de matca noastră istorică…