În culisele Istoriei: O DINASTIE DE CĂRTURARI

Tata, mama şi noi cei doi copii, sora mea de 10 ani şi eu de 8 ani, nu reuşim să fugim. În 24 de ore Chişinăul este ocupat cu brutalitate de trupele sovietice. Casa noastră amplasată atât de central este şi ea imediat ocupată şi repartizată. Din cele cinci camere ale apartamentului nostru, patru sunt distribuite unor ofiţeri superiori sovietici. Aveam două grupuri sanitare. Ne înghesuim într-o singură cameră cu un WC de serviciu, în unica odaie încap doar patul părinţilor şi paturile mai mici ale noastre, un dulap de haine şi toate dominate de o imensă disperare.

Suntem speriaţi, năuciţi. Copii fiind, simţim că s-a petrecut ceva îngrozitor. Seara târziu, spre miezul nopţii, când părinţii bănuiesc că noi, copiii, am adormit, îi auzim şuşotind: „L-au ridicat pe profesorul Brumă". În altă noapte „a dispărut preotul Costache" şi tot aşa auzim că dispar fără urmă alte personalităţi cunoscute în tot oraşul.

Eram prinşi ca într-o capcană. După cele 24 de ore anunţate, nimeni nu mai putea trece graniţa spre România. Majoritatea fraţilor şi surorilor din neamul nostru erau stabilite de mulţi ani în ţară şi au început intervenţiile ca să primim aprobarea puterii sovietice să ne repatriem din bucata de Românie ocupată, în România cea Mare. Din iunie 1940, timp de luni întregi de vară, de toamnă şi de început de iarnă chinuitoare, am tot aşteptat.

În jurul nostru dispăreau oameni, părinţii nu mai aveau servicii, noi, copiii, continuam şcoala primară tot pe româneşte, până când într-o zi o agitaţie neobişnuită ne-a cuprins familia. Eram copii. Părinţii au început să strângă precipitaţi bagaje în două valize mari. La miezul nopţii o trăsură cu cai, o birjă comandată de tata ne aştepta la poarta casei părinţilor mei din strada Universităţii nr. 41. Chişinăul părea pustiu. Am pornit-o spre gară şi pe măsură ce ne apropiam, tot mai multe grupuri de oameni încărcaţi cu bagaje se îndreptau în aceeaşi direcţie.

Pe la două noaptea în piaţa imensă din faţa gării se adunaseră sute de oameni de toate vârstele, aşteptând să fie strigaţi să-şi ia bagajele şi să se îndrepte spre peroane. Atunci am aflat că părinţii mei au primit aprobarea cu multă vreme înainte, dar li s-a ordonat să nu spună nimănui că vom pleca în România cu un tren de circa 800 de refugiaţi, care urmau să ajungă noaptea la Ungheni, la graniţă.

În faţa gării înţesate de oameni, într-o linişte apăsătoare, un individ cu voce tunătoare anunţa numele celor aprobaţi să plece. Ne-am auzit strigaţi: Leahu Theodor, Leahu Ana, Leahu Ludmila şi Leahu Gheorghe şi ne-am strecurat spre sala de aşteptare a gării, mama cu o valiză, tata cu alta (era obligatoriu să nu aibă nimeni mai mult de un bagaj), iar noi -cu câte o jucărie preferată strânsă la piept.

Trenul cu sute de oameni îngânduraţi a ajuns în gara Ungheni. Timp de două zile şi două nopţi s-a efectuat controlul vamal al actelor şi bagajelor. înghesuiţi claie peste grămadă în sălile de aşteptare şi în alte spaţii anexe, păziţi de sentinele, am fost supuşi unor metode de verificare dure, cazone, staliniste.

O preoteasă venise la control cu o duzină de borcane cu dulceaţă. Vameşii, NKVD-iştii, securiştii sovietici, au deşertat fiecare borcan căutând cu un linguroi bijuterii ascunse. Controlul bagajelor părinţilor mei din cele două valize în care am înghesuit toată avuţia noastră, a durat ore întregi. Au fost puricate actele filă cu filă, au fost întoarse pe dos hainele şi încălţămintea. Cele câteva bijuterii din aur: verighetele de căsătorie, o pereche de cercei şi cruciuliţa subţire adusă de tata de la „Sfântul Munte Athos",au fost puse pe cântare fine şi cântărite. Cu mutre hâde de călăi crescuţi în duritatea „educaţiei" staliniste, vameşii sovietici au constatat că greutatea admisă de aur era depăşită cu câteva grame, în timp ce noi, copiii, urmăream scena, cruciuliţa pe care o purta tata la gât a fost ciopârţită pe loc cu o foarfecă din oţel şi recântărită. Şi la a doua încercare se depăşea greutatea admisă şi iar au tăiat din ea. Îl adoram pe tata şi spectacolul la care am asistat, prin care a fost umilită credinţa lui în Dumnezeu a fost un semnal. Noua orânduire comunistă instalată mai întâi în Basarabia, apoi în toată România, apoi în tot „lagărul socialist", aducea schimbări dramatice în viaţa a milioane de oameni.

În sfârşit, a treia zi dimineaţa am pornit în convoi pe jos spre podul metalic de cale ferată ce traversa Prutul. De pe malul basarabean eram supravegheaţi de militari şi grăniceri sovietici cu chipiurile acelea cu calotă mică. Pe malul celălalt, în capătul podului, am zărit de departe fericiţi uniformele româneşti ale ofiţerilor din Armata Regală Română, cu chipiurile lor cu calota mare rotundă.

Trenul celor 800 de REFUGIAŢI DIN BASARABIA, singurul transport aprobat de puterea sovietică, după luni de tratative şi târguieli diplomatice, a pornit spre Bucureşti.

Pe traseu, din când în când, coborau grupuri de călători întâmpinați de rude şi prieteni cu lacrimi şi îmbrăţişări de bucurie.
În gări autorităţile române prin Crucea Roşie ne serveau ceaiuri fierbinţi şi gustări, după zilele şi nopţile de vămuire şi umilinţă petrecute la Ungheni.

Am coborât pentru prima dată în viaţă în capitala României, în Bucureşti, fiind preluaţi de fratele mic al tatei, inginerul constructor Xenofon Leahu, unchiul Xeno cum îi spuneam noi.

Ne-am instalat în Piaţa Lahovary nr. l A, în marele bloc al CAM (Casa Autonomă a Monopolurilor) şi am continuat clasa a II-a primară în Bucureşti.

Vărul meu, Alexandru Leahu (Sandi), mai mic decât mine, era abonat la revista tuturor copiilor de atunci „Universul Copiilor" în iarna lui 1940, abia sosiţi din refugiu, am aflat că "Universul Copiilor" organizează un concurs de desene. Ziarul „Universul" şi „Universul Copiilor" aveau sediul în palatul „Universul", aflat şi azi pe strada Brezoianu. Am fost impresionat de clădirea în care am intrat împreună cu alţi copii. Ne-a întâmpinat Nicolae Batzaria, redactorul revistei, cu figura sa radiind de bunătate. Era celebrul Moş Nae, scriitor, creatorul personajelor Haplea şi Frosa, care mi-au fermecat copilăria. Subiectul concursului era să desenăm în tuş „un om îmbrăcat cu palton şi căciulă, care frige la o lumânare un cârnat înfipt într-o furculiţă". În sala din redacţia „Universul" eram adunaţi vreo treizeci de copii, iar eu elevul Gheorghe Leahu am obţinut premiul întâi. A fost primul meu succes artistic, urmat şi de reproducerea desenului în „Universul Copiilor".

Părinţii mei mi-au urmărit apoi cu interes anii de şcoală şi au fost surprinşi cât de frumos desenam. La sfatul unchiului Xeno şi din admiraţia pe care i-o purtam (fusese şef de promoţie la Politehnică şi devenise un foarte apreciat inginer constructor) m-am hotărât să mă fac arhitect ceva mai târziu, prin clasa a doua de liceu.

După ce mareşalul Ion Antonescu s-a aliat cu Armata germană şi la 22 iunie 1941 s-a adresat Armatei Române cu fraza care a intrat în istorie: „Vă ordon, treceţi Prutul!" în inimile tuturor românilor, şi mai ales ale celor alungaţi din Basarabia, a încolţit speranţa reîntoarcerii acasă. Ne-am întors şi noi după ce în timpul refugiului nostru bunicii mei dragi: Gheorghe şi Olimpiada Leahu (ţărani înstăriţi) fuseseră încărcaţi sub pază militară în vagoane de marfă, au fost deportaţi în Siberia şi au murit în locuri neştiute pe care nu le-am putut afla niciodată.

Tot în vara lui 1941 vărul meu Nicolae Costenco, colaborator apropiat al lui Pantelimon Halippa pe tărâm social-cultural-literar şi fost redactor al revistei „Viaţa Basarabiei", rămas în Chişinăul ocupat de sovietici, este arestat. După mulţi ani, am aflat că a fost transportat în vagoane de puşcăriaşi timp de 40 de zile până în inima Siberiei, că a fost încarcerat undeva pe fluviul Angara, în închisoarea severă pentru deţinuţi politici de la „Alexandrovskii Țentral" situată „la capătul lumii" la 70 km de Irkutsk. Nici despre existenţa lui N. Costenco, noi, familia, n-am aflat absolut nimic. Dispărut fără urmă, el a fost reabilitat după 15 ani de exil siberian în 1956, când s-a reîntors în Chişinău.

Frontul româno-german antisovietic trecuse peste Chişinău prin lupte de stradă crâncene care au distrus prin bombardamente şi incendii sute de clădiri de locuit şi instituţii. Eram un puşti din ultimele clase primare, şi împreună cu unii colegi sau băieţi din vecini, descoperiserăm locuri de joacă ce năşteau aventuri misterioase printre ruine cu ziduri dărâmate. Urcam pe scări rupte şi afumate de incendii şi improvizam lupte cu duşmani invizibili, prin poduri părăsite.

Casele abandonate fuseseră jefuite sistematic de puţinii supravieţuitori, care au rămas în oraş sub ameninţarea războiului. Pretutindeni încăperile, în care ne jucam, erau pustii, fără mobile, fără uşi, iar noi, copiii, n-am găsit rătăcite pe ici-colo decât obiecte inutile, hârtii şi scrisori uitate.

Eu, care eram „regalist născut pe 10 mai", n-am suportat să las să fie călcate în picioare timbre cu chipul Regilor Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea şi Regele Mihai, tânăr şi frumos ca un zeu. Am strâns zeci de plicuri, am dezlipit cu grijă timbrele şi am încropit primul meu clasor filatelic, pe care l-am adus în ţară cu mine, în refugiu. Îl păstrez şi azi ca pe o captură de război şi o preţioasă amintire a copilăriei.

În 1943, la 11 ani, coperta clasorului a fost prima mea lucrare de viitor grafician.
Pomenesc şi de o altă întâmplare simbolică din oraşul părăsit… Înainte de 1940 curtea caselor noastre era măturată, curăţată de zăpadă iarna şi cu vegetaţia îngrijită de un om de serviciu devotat: Moş Ifim. Era văduv şi avea o fiică, pe atunci de vreo 15- 16 ani, Liza. Când ne-am reîntors în Chişinău tata m-a trimis să-l anunţ pe Moş Ifim să vină să-şi reia în primire vechea slujbă. Locuia pe o stradă mai îndepărtată. Am sunat şi în uşă a apărut Liza, schimbată să n-o mai recunosc, se împlinise şi era surprinzător de elegantă.

M-a poftit în casă şi în cele două odăi m-a şocat mobila cu rafturile şi dulapurile suprasaturate cu teancuri şi rânduri peste rânduri de haine, rufărie, pleduri, cutii stivuite până în tavan. Tolănit pe un fotoliu cu o măsuţă aristocratică în faţă şi purtând pe umeri un palton de boier cu guler de vizon, Moş Ifim era la ora prânzului. Liza i-a adus farfuria de porţelan cu mâncare, i-a aşezat tacâmurile scumpe şi l-a întrebat firesc: „Papa, vrei şi smântânică?"

Da, a răspuns el, cu o voce satisfăcută. Normal că Moş Ifim n-a mai călcat în curtea noastră. Strânsese împreună cu Liza atâtea bunuri şi bogăţii de prin casele bombardate şi părăsite, încât în camerele şi în magaziile din curtea lui era ticsită atâta marfă că putea deschide un întreg magazin de mobilă, confecţii şi antichităţi.

După câteva luni de la revenirea noastră acasă, întreaga populaţie a Chişinăului a fost şocată, cutremurată, de o descoperire macabră. În pivniţele adânci ale Facultăţii de Agronomie, situată la marginea înaltă a oraşului, au fost dezgropate cadavrele celor 30-40 de intelectuali, profesori, preoţi, politicieni care dispăruseră fără urmă îndată după ultimatumul dat de sovietici la 26 iunie 1940. Fuseseră executaţi cu toţii cu gloanţe „dum-dum", trase în ceafă. Călăii le-au legat de vii mâinile şi picioarele cu sârmă.

S-au organizat funeralii naţionale. Un convoi de care cu boi, cu coşciuge din lemn de brad, îmbrăcate fiecare cu drapelele roşu-galben şi albastru ale României, a traversat centrul oraşului. Mii de oameni şi părinţii mei şi noi, copiii, i-am condus cu lacrimi, coroane şi buchete de flori. De atunci am înţeles ce atrocităţi sunt în stare să comită comuniştii cu cei ce le stau în cale. De atunci n-am mai povestit nimănui nici în liceu, nici la facultate, nici ca arhitect, ce au fost părinţii şi rudele mele înainte, de război, nici că bunicii mei paterni au fost deportaţi şi ucişi în Siberia, nici că vărul meu Nicolae Costenco dispăruse şi nu ştiam dacă mai este în viaţă, nici că eram nepot al lui Pan Halippa, fratele bunicii mele materne.

Pan Halippa (1883-1979) a fost una dintre cele mai importante personalităţi care au realizat Unirea Basarabiei cu România la 1918.
La 27 martie 1918 a fost ales preşedinte al Sfatului Ţării şi a deţinut până la instaurarea comunismului funcţii publice şi politice marcante. Este arestat în 1950, internat la Sighet, exilat apoi în Siberia şi când s-a reîntors în ţară, este închis fără judecată la Gherla până în 1957 – anul în care eu am obţinut diploma de arhitect.

Părea că existenţa noastră a reintrat în normal. Populaţia oraşului era mai rară, mulţi fuseseră deportaţi, mulţi plecaseră spre zările lumii şi nu s-au mai întors.

Am terminat şcoala primară şi am absolvit clasa I-a la Liceul de băieţi „Alecu Russo". Eram foarte mândru când am venit acasă cu şapca de licean cu bandă portocalie, calota şi cozorocul negre şi uniforma albastră cu numărul matricol 318 pe braţ. Dar anii 1943-1944 erau tot mai dramatici. Armata română aliată cu cea germană ajunsă victorioasă până la Stalingrad a fost surprinsă şi decimată de iernile cumplite ruseşti şi de drumurile mizerabile în care se împotmolea şi tehnica de război cea mai modernă a acelor vremuri. Zeci de mii de ostaşi cad pe front, ai noștri se retrag din faţa ofensivei sovietice. Familia noastră părăseşte definitiv Chişinăul, casa părintească, locurile natale şi pornim a doua oară în necunoscut, în cel de-al doilea refugiu pe care l-am trăit într-un interval de numai 4 ani.

Armata română pierde pe frontul antisovietic peste 600.000 de ostaşi şi ofiţeri. Trecem din nou cu trenul pe lângă gara Ungheni şi suntem iar găzduiţi vremelnic în casa unchiului Xeno – fratele tatei inginerul Xenofon Leahu, cu soţia sa tanti Steluţa şi fiul lor, vărul meu Sandi în Piaţa Lahovary din Bucureşti. După 23 August 1944, când România rupe alianţa cu Germania, trupele Armatei române împreună cu Armata sovietică „eliberatoare” pornesc războiul antihitlerist.

Tatăl meu, Theodor Leahu, având gradul de căpitan de rezervă este concentrat şi pleacă pe front în Ungaria şi Cehoslovacia. Este grav rănit într-un bombardament de aviaţie şi este adus pe targă în ţară, fiind internat în Spitalul Militar din Arad, apoi în Spitalul Zonă Interioară 245, instalat în clădirea foarte spaţioasă a Liceului de băieţi „Radu Negru" din Făgăraş…”

Am senzația că autorul acestor pagini memorialistice mai are multe de istorisit. Căci paginile lui amintesc la sigur că face parte dintr-o dinastie de cărturari…