Pentru că le privea prin Ochiul lui Esop, adică vedea, scria și interpreta lucrurile prin puterea minții regale. Numai așa, tot ce a scris Constantin Tănase a devenit cu timpul un document de epocă. Într-un subtitlu al cărții („Jurnalul unui învins biruitor”) din „Patria vuindă”, autorul mărturisește că „un învins biruitor este acel care iese din încercuire cu fruntea sus”. Încercăm și noi să ținem măcar pasul în urma celui care a reușit să apere „idei și oameni”. Și, dacă nu știm, încă, să ținem capul sus, cel puțin, să reușim să-l citim. Dovada scrisului său esopic stă în actualitatea materialelor, din care publicăm fragmentele de mai jos.
• Ce-i scris cu penița nu tai cu bărdiţa, spune o vorbă din bătrâni. Conformându-mă acestei înţelepciuni, n-am intrat nici eu cu bărdiţa în textele incluse în carte. Firește, a existat această tentație, cu atât mai mult, cu cât pe alocuri chiar ar fi fost necesară o asemenea intervenţie – unele accente puteau fi ușor modificate, unele interpretări și concluzii s-ar fi cerut puţin „îndulcite”… M-am temut să fac acest lucru pentru că, dacă l-aș fi făcut, ar fi ieșit un pic altceva decât am dorit. Un jurnal nu se redactează niciodată, dacă dorești ca el să rămână jurnal și să transmită cititorului exact ceea ce ai gândit şi ai simţit ATUNCI, când el a fost scris.
• Am în față volumul „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit” (volumul de corespondență inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle). În câteva scrisori, Eminescu i se plânge Veronicăi Micle că „Timpul, ziarul la care lucra, „m-a stricat în realitate cu toată lumea; sunt un om urât şi temut". Îi rog frumos pe amatorii de concluzii şi reinterpretări partizane să mă creadă că am bunul-simț de a păstra proporțiile și de a nu îndrăzni măcar să sugerez vreo comparație între umila mea persoană și geniul ziaristicii româneşti. Nu pot însă să repet eu, epigonul, după Eminescu: ziarul la care lucrez m-a stricat în realitate cu toată lumea: sunt un om urat (nu cred că şi temut). Din această înțelegere a realității derivă „emoțiile festive” la acest sfârșit de an: ştiu, foarte multă lume e supărată pe mine, există politicieni care m-ar îneca într-o lingură de apă, multora le-am făcut prea mult sânge rău ca să mă poată agrea. Marele meu regret și marea mea nelinişte sufletească însă nu de aici pornesc, ci din conştiinţa că aş fi putut să fiu nedrept cu cineva, chiar un oponent, cu un adversar „doctrinar”. Dacă am greșit, nu doresc să trec în secolul şi în mileniul următor cu acest păcat pe suflet si, creştin fiind, îmi cer iertare. Totodată însă îi rog pe aceștia pe cei cu care „m-am stricat” – să-și facă ei un serios rechizitoriu moral și să-și recunoască propriile păcate faţă de acest popor, păcate cu mult mai grele decât ale mele, decât ale noastre, ale ziariștilor. Ierte-mi-se calamburul, dar datoria unui ziarist bun este să fie rău. E o datorie de onoare a unui politician adevărat să stimuleze „răutatea” ziaristului, chiar dacă deranjează și doare; un politician care acceptă doar periatul și care se bosumflează pe toată viața când e criticat, mi se pare tot atât de periculos pentru societate ca şi un ziarist „bun”, specializat în ode dedicate „mutrelor de paiaţă".
• Astăzi, marea dramă a acestui stat nu e sărăcia, hoția, demagogia și politicianismul, ci generaţiile de tineri lipsite de sentimentul patriotismului. Pericolul prăbușirii acestui stat de aici şi vine: într-o noapte poţi schimba conducători, poți schimba guvernul rău cu unul bun, parlamentul demagog – cu unul mai puţin demagog, dar nu poţi schimba generațiile, cetăţenii nepatrioți – cu unii patrioți. În toate ţările prospere, populaţia este profund patriotică şi un pic naționalistă – așa sunt și nemţii, și americanii, şi chinezii. Patriotismul acestora s-a clădit și se clădește pe sentimentul naţionalist al dragostei de propriul neam.
• Ce viitor poate avea R. Moldova, dacă grija de căpătâi a politicienilor ei nu este coșul de consum al cetățeanului, nu condiția lui națională, ci cu totul alta – de a nu-i supăra pe funcționarii de la Consiliul Europei, FMI, BM etc.? Până mai ieri conducătorii noștri făceau temele în fața funcționarilor de partid de la Moscova, acum se căciulesc în fața funcționarilor occidentali.
• Marea noastră nenorocire, care s-a adăugat peste încă alte multe nenorociri istorice ale noastre, e că intelectualitatea s-a scindat în tabere adverse, după principii de partid. Câte partide avem, atâtea tabere de intelectuali există. Avem intelectuali frontiști, intelectuali perecemiști, intelectuali pefediști, dar când îi aduni pe toți aceștia la un loc, îți dai seama că, de fapt, nu avem intelectualitate în sensul tradițional de conștiință a națiunii. Conștiința națiunii este împărțită în tabere adverse. Dacă nu există o conștiință unică, integră și integrală, situația deasupra partidelor, conectată la interesul național, dar nu la cel de partid, clan, gașcă și tovărășie de pahar, națiunea nu are prin cine să-și exprime voința ei istorică și rațiunea ei naște monștri.
• Mă rogi, domnule cititor, să-ți arăt un nebun care își iubește azi țara, dacă nu are nimic din aceasta. Ai dreptate, nu ți-l pot arăta: astăzi iubirea de neam și de țară a devenit o afacere. Cea mai profitabilă afacere, deoarece numai din iubirea de neam și de țară poți stoarce venituri bune fără să faci nicio investiție.
• Mă întrebi: unde e Moise al nostru? Mă rogi să-ți arăt un om politic care ar fi iubit măcar de o jumătate din populație. Nu ți-l pot arăta, domnule cititor! Pentru că nu mai suntem un tot întreg și fiecare, în parte, nu ne mai simțim părţi ale acestui întreg. Fiecare din noi trăiește cu partea lui, cu gașca lui, cu partidul lui, cu neamurile lui, cu mafia lui, cu firma lui, cu biserica lui, fiecare umblă cu un Moise al lui, care luptă, permanent și sângeros împotriva altui Moise. Noi nu mai putem avea un singur Moise, pentru că în Moldova nu există azi niciun om care să fie iubit și respectat de toţi. Nu există nicio autoritate morală incontestabilă. Suntem o corabie fără căpitan pe o mare furtună. Ajunsă pe măna smintiților a câtorva „căpitănași”, proroci mincinoşi care joacă rolul lui Moise, corabia se duce la fund.
• Am mai spus-o și cu altă ocazie: frica de istorie, de propria istorie, ne-a intrat, animalică, în sânge, iar într-o societate sfâșiată permanent de acest sentiment nu există loc pentru doctrine politice, religioase, morale și filozofice. Singura noastră doctrină, care a făcut carieră în acești ani, este doctrina victimei false care refuză idealismul și judecă istoria, dându-se huța cu gâtul prins în ștreangul de aur al clipei. Pentru că idealismul și filozofia „nebunilor sublimi” sunt incompatibile cu filozofia clipei, tot ce ni s-a părut că este idealist am aruncat la groapa de gunoi; miturile naționale sunt retezate din rădăcini de securea clipei; ideologii lozincii „aici și acum” au calificat ca fiind drept „nerealistă” și contraproductivă, chiar și la nivelul reașezării noastre în vechea albie națională. Trupa de actori „pragmatici” care joacă azi tananica politică nu mai poate explica istoria de pe poziția unei doctrine; filozofia clipei respinge orice abordare doctrinară a istoriei.
• Tragedia păturilor noastre vulnerabile vine de acolo că ele doresc să fie fericite, fără a cunoaște teoria filozofică a fericirii. Aceste pături, pur și simplu, nu știu ce înseamnă, filozofic vorbind, să fii fericit. Spre deosebire de ele, de respectivele pături, conducătorii noștri au înțeles perfect acest lucru și, de aceea, politica promovată de ei este în realitate singura politică justă care ne face fericiți, dar numai cumplita noastră ignoranță filozofică ne împiedică să înțelegem fericirea noastră și s-o trăim din plin.
TIMPUL.MD
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
