Imaginaţi-vă pentru o clipă că omul cu cât ar înainta în vârstă ar fi tot mai puternic şi mai frumos. Adică să fie o creştere continuă, să nu apară îmbătrânirea cu toate efectele ei. Pentru cei care sunt în căutarea tinereţii veşnice, ar fi raiul. În loc de operaţii estetice şi tot felul de alte opţiuni, un corp puternic, sănătos şi frumos în mod natural.
Dacă acum mulţi oameni se tem de moarte, în ziua în care bătrâneţea şi boala ar dispărea, spaima s-ar transforma în traumă. Dacă nu am îmbătrâni exact aşa cum a rânduit Dumnezeu, cu slăbiciunile noastre, cu beteşuguri şi riduri şi tot mai multe neputinţe – moartea ar fi şi mai înspăimântătoare.
Însă viaţa omului e ca ziua: răsăritul superb, lumina caldă şi nouă a dimineţii, apoi dogoarea amiezii, puterea, iar după toate apusul – calm sau nu – venit firesc. Zile lungi de vară sau scurte de iarnă. Nu putem schimba asta. Iar dacă moartea nu vine prea repede, ci după mersul natural, omul o acceptă mai uşor. Mai ales datorită bătrâneţii şi bolii. Unde nu e boală şi bătrâneţe, moartea e cea mai rea dintre toate. Cel puţin în ochii noştri.
Cum-necum şi sărăcia poate da o mână de ajutor. Atât procesului fizic, cât şi acceptării psihologice. Când nu ai ce pune pe masă, când nu îţi poţi cumpăra medicamentele necesare, când nu poţi plăti căldura, când toată ziua stai la gara de trenuri să vinzi o amărâtă de cratiţă sau o floare de apartament, ca să îţi ajungă măcar de o pâine, moartea nu mai pare aşa neagră şi cutremurătoare. Oamenii ăştia nu mai visează la tinereţe fără bătrâneţe, aşa cum o fac omologii lor din ţările bogate ale lumii. Bătrânelele de la piaţă nu îşi mai bat capul cu botoxul sau liftingul facial.
Ele acceptă moartea mai uşor şi – prin asta – mai firesc. Firesc nu e doar sinonimul normalului, aşa cum ne vine să credem, ci înseamnă exact ceea ce spune: după fire. Omul bătrân, sărac şi bolnav îşi acceptă moartea mai uşor.
Trăiesc în cea mai săracă ţară din Europa şi, mulţumesc lui Dumnezeu, mă descurc, ca toţi cei de vârsta mea. Încercăm să uităm că vecinii noştri, deja bătrâni, nu pot spune acelaşi lucru. Dar ne vom aminti cu anii. Fiindcă Moldova ne va ajuta să acceptăm moartea, ba uneori să ne-o dorim. Ce facem? Ne gândim că odată cu trecerea anilor ţara asta ne va da şi nouă o mână de ajutor. Să acceptăm moartea, să murim mai uşor, dacă se poate imediat după 60 de ani.
Ne putem consola cu gândul că occidentalii mor mai greu. Ce-i drept – şi mult mai târziu. Colo după 80. Mor mai neîmpăcaţi. Ce-i sigur – că şi mai decent, mai curat şi nu din vina lipsei medicamentelor. Nu fiindcă nu le-a ajuns pensia de o mită la doctor.
La final vă mai propun un exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă că în acest moment, când citiţi aceste rânduri v-au dispărut din buzunar 50 de lei. Nu contează banii ăia. Nu suficient. Sau dacă eşti licean, faci cu nervii. Pentru majoritatea bătrânilor noştri o astfel de pierdere e foarte mare. Şi când îmi dau seama de lucrul ăsta mă întreb: în buzunarul cui sunt banii bătrânilor şi dreptul lor la viaţă?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
