Privesc la lucruri din interiorul breslei din care fac parte, cea a aşa-zişilor „oameni de cultură”. Aici lucrurile nu s-au schimbat aproape deloc în ultimii douăzeci de ani. O grămada de nechemaţi şi neprofesionişti continuă să dea tonul în domeniu, aşa cum îl dădeau cu zece şi douăzeci de ani în urmă. Adevăratele valori şi adevăraţii profesionişti, dacă nu sunt marginalizaţi, atunci sunt puşi pe acelaşi cântar cu semidocţii. Şi cred că aproape la fel stau lucrurile cam în toate domeniile.
Prin urmare, unde sunt semnele acelei „poveşti de succes”, ca să le văd şi eu? Nu prea ştiu. Ştiu, însă, cu siguranţă că ele există şi am şi o explicaţie a prezenţei lor. Mi se pare că se întâmplă pentru prima dată în istoria ultimilor douăzeci de ani, când vârfurile elitelor politice de la noi au depăşit un anume nivel mediu al stării conştiinţelor din Moldova.
Există câţiva oameni în clasa politica de astăzi, secondaţi de echipe de experţi, care, în sfârşit, justifică titlul de elite. Există câţiva oameni care creează o imagine nemeritat de bună a Moldovei în exterior. Nu obişnuim să-i punem în valoare, să-i apreciem, ni se dă mai uşor mâna să-i criticăm. Nu înseamnă că nu merită critici, că sunt infailibili şi că trebuie cu orice preţ menajaţi.
Astăzi, însă, o să încerc să articulez, în sfârşit, un răspuns la o întrebare care mi-a fost pusă uneori de ziare şi televiziuni. Există în Moldova ceva care să mă facă mândru de pământul acesta? Aşa sună întrebarea. Mărturisesc că, ultimii doi ani, un Vlad Filat, un Iurie Leancă, un Alexandru Tănase, un Dorin Chirtoacă m-au făcut să mă simt – uneori – mândru de noi, moldovenii. Cred că oamenii aceştia, plus alţii câţiva, plus un mic detaşament de experţi şi analişti care s-au afirmat în ultimii ani reprezintă în Moldova un fel de locomotivă modernă a unei garnituri de vagoane încă sovietice aflate pe şine ruginite.
