S-a întâmplat să aflu un caz din oraşul meu natal, când un băiat era nevoit să meargă zilnic câteva zeci de metri în plus, deoarece vecina a refuzat să vadă scaunul lui cu rotile în fiecare dimineaţă.
E problema oamenilor cu dizabilităţi?
Am ales acest subiect într-o zi de marţi din inima lui octombrie, exact după ce un glas de bărbat m-a făcut să mă opresc din drum. Se adresa cu o rugăminte, expusă politicos şi smerit şi era… de vârsta tatălui meu. Îl condusei până în staţie, în speranţa de a înţelege de unde găseşte puterea de a ruga, cum luptă el cu frica de a părea umilit, cum îşi păstrează bărbăţia… şi de ce noi nu putem fi receptivi din proprie iniţiativă.
Ne temem de oamenii cu dizabilităţi, de parcă ar face parte din altă lume. Doi ani în urmă eram angajată într-un local în calitate de chelner. O dată pe săptămână eram vizitaţi de o domnişoară amabilă şi prietenoasă, care ne saluta încă de la intrare, ne ştia pe fiecare după nume. Atunci între noi se năştea o ceartă, deoarece nu doream să ne apropiem de ea.
– Salut, Elena! Cum te simţi? Eşti obosită? Îmi aduci un pahar de suc? mi se adresa ea, şi eu plecam, lăsând meniul pe măsuţa ei, ruşinată, deoarece am picioare şi pot simţi oboseala, la care ea probabil visa nespus de mult.
Eu cunosc puţini oameni cărora acest scaun cu rotile le-a oferit posibilitatea de a se mişca, de a juca baschet şi tenis de câmp, de a dansa. Eu fac parte din oamenii care întorc capul când văd un invalid, protejându-mă de durere. Anume aceste lucruri m-au făcut să mă îngrijorez, m-au făcut să deduc că sunt un element al acestei îngrozitoare mulţimi de oameni indiferenţi. Este atât de uşor să te înconjori cu emoţii pozitive, şi să nu observi oamenii pentru care viaţa şi durerea sunt sinonime, deoarece e atât de greu să vezi durerea undeva în preajma ta.
Toţi oamenii sunt egali. Invalizii sunt oameni.
În R. Moldova sunt circa 164 de mii de persoane cu dizabilităţi. Invalid este persoana care, în legătură cu limitarea activităţii vitale ca urmare a defectelor fizice sau mintale, are nevoie de asistenţă şi protecţie socială. Aşa spune legea privind protecţia socială a invalizilor. Cuvântul-cheie al acestei definiţii nu este „defect” sau „nevoie”, este cuvântul „persoana”. Acest termen ne arată că un om cu dizabilităţi trebuie tratat la acelaşi nivel, el nu trebuie privit de sus în jos, ci în ochi, fără lacrimi şi milă, dar cu stimă. Iar căruciorul nu este un accesoriu groaznic, este un schelet de oţel, el este o coloană vertebrală, poate de aceea invalizii au puterea de a trăi mai departe.
Deseori un suflet mare vine drept o compensare pentru lipsa picioarelor. Am fost profund impresionată de o secvenţă de film. La o lungă cuvântare despre neatenţia cerească, despre vârsta fragedă la care a fost supus chinurilor şi despre războiul care l-a lăsat în această stare, protagonistul a răspuns simplu: „Probabil, Dumnezeu a clipit”. Şi atât, nici umbră de supărare şi blestem, pe când noi suntem nemulţumiţi de orice, de vânt şi ploaie, de preţuri şi de conducere, de nereuşite în dragoste şi în carieră. Dar el cu atâta uşurinţă iartă această greşeală fatală, de parcă cineva doar l-a călcat pe picior.
Vreau să cred că bărbatul cela, care stă la intersecţie cu un cântar şi un pachet mare de seminţe, încearcă să facă nişte lei doar pentru a cumpăra câte o îngheţată nepoţilor săi.
Vreau să cred că băiatul care a câştigat procesul de judecată trece relaxat pe lângă casa vecinei sale, fără teama de a fi blestemat.
Vreau să cred că pentru fiecare om în cărucior există minimum trei oameni care îl iubesc, cinci pentru care el nu este monstru, zece care sunt gata să-l ajute oricând.
Elena Munteanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
