Despre acei care au luptat acolo, dar şi despre acei care urmăreau (dirijau) evenimentele la telefon sau de prin birouri; despre acei care luptau pentru ceva şi despre acei care nu ştiau pentru ce luptă… Evenimentul şi consecinţele lui sunt descrise în „Ţara asta a uitat de noi”, o piesă a dramaturgului Constantin Cheianu, care a deschis cea de-a XXI-a stagiune a Teatrului „Satiricus I. L. Caragiale”. Vă recomand s-o priviţi. Autorul piesei, regizorul Sandu Grecu, precum şi actorii din scenă ştiu cum să-i menţină pe spectatori în sală până la sfârşitul reprezentaţiei – de parcă anume ei au participat activ la războiul din 1992.
Mi-a atras atenţia însă un moment… „Da’ tu de ce nu vorbeşti moldoveneşte?”, a întrebat bărbatul care apăra steagul roşu-verde (al Transnistriei). „Da ia i tak vseo ponimaiu”, răspunde celălalt, rus de origine, dar care apăra steagul proaspetei republici independente Moldova. Această replică a provocat o furtună de aplauze în sală… M-am întrebat, atunci: au nu cumva, şi după 20 de ani de independenţă, moldovenii încă mai justifică acest comportament al minorităţii ruse din ţara lor? Această minoritate care, pe parcursul anilor, nu a binevoit să pronunţe măcar o dată „Mulţumesc!” sau „Mă scuzaţi!” în limba română este aplaudată şi azi, atunci când zice: „Ia i tak vseo ponimaiu”. Vrem să le demonstrăm toleranţa noastră, dar ei, printre „acordurile” paharelor cu votcă, ne înjosesc în cel mai direct mod…
