De Paștele Blajinilor cimitirele Moldovei arătau ca niște uriașe piețe de desfacere a mărfurilor ieftine chinezești și turcești. Moldovenii sunt convinși că numai astfel relația lor cu Cel de Sus și cu cei plecați devine mai sinceră și mai eficientă. Mormintele se transformă în tarabe, pomenile – în schimb reciproc de cadouri între rude, iar Biserica, preoții adică, tolerează cu seninătate comercializarea acestei relații.
Apropo de toleranță și intoleranță. De obicei, la noi acest subiect apare într-o formă violentă doar în raport cu homosexualii. Aici moldovenii nu admit niciun rabat. Ei sunt toleranți față de cei care fură țara și o vând, față de acei care nu-și fac baie cu săptămânile, dar se urcă în microbuz și vin la serviciu… În general, toleranța și intoleranța la moldoveni sunt la fel de selective ca justiția națională. Să luăm, de exemplu, atitudinea față de cele zece porunci ale Domnului… Se mai întâmplă să să neglijeze poruncile: „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”, „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta…”, iar în ce privește poruncile „să nu poftești nevasta aproapelui tău” sau „să nu fii desfrânat”, ei în general cred că sunt exagerate sau chiar superflue, vorba bătrânilor de la țară… Nu țin minte ca preoții care organizează manifestații împotriva homosexualilor să fi organizat ceva similar împotriva adulterului, deși, riguros clasificat, acest gen de sport, practicat discret de moldoveni, e din aceeași „casetă” cu pederastia.
Mutatis mutandis. Vreau să invoc în acest context numele lui Constantin Brâncoveanu. Groaznica scenă se petrece pe 5 august 1714, la Istanbul. Domnitorul român, refuzând să se dezică de credința ortodoxă, preferă decapitarea. Primul, fără ezitări, a pus capul pe trunchi Ianache Văcărescu, ginerele domnitorului. După acesta au urmat fiii lui, de la cel mai mic la cel mai mare – Matei, Radu, Ștefan și Constantin… Împăratul a pus ultimul capul pe trunchi, urmărind decapitarea celor patru feciori. Cei trei, mai mari – Radu, Ștefan și Constantin – au acceptat în tăcere moartea. Doar mezinul, Matei, înspăimântat, l-a rugat pe tatăl: „Dă-mi voie, tată, să-mi trăiesc tinerețea. Mai bine vreau să fiu mahomedan decât să mor nevinovat”. Nu l-a cruțat însă, făcând semn gâdelui să ridice securea.
Nu știu ce se întâmpla în acele clipe în capul și în inima lui Constantin Brâncoveanu. Avea 60 de ani, deținea averi fabuloase și mai avea acasă încă șapte fiice – Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda. Avea suficientă motivație să prefere viața, nu moartea. Potrivit obiceiului timpului, capetele celor șase martiri au fost purtate pe străzile Istanbulului în vârfuri de sulițe, trupurile lor fiind aruncate în valurile mării…
…Conform omului modern, gestul lui Brâncoveanu e un act de fanatism. Omul modern e tolerant, pentru el nu există nici un lucru în numele căruia și-ar pune capul în vârful suliței… Să fim atenți însă: uneori, prin toleranță, ca și prin intoleranță, omul modern își maschează nu doar lipsa de credință și de principii, nu numai fățărnicia și lașitatea, ci și ticăloșenia.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
