Nu prea am văzut vreo atitudine la acest fapt prin spațiul public, dar și mai puțin din partea oficialilor moldoveni, pentru care o astfel de tragedie se pare că nu a existat. Mai mult decât atât, tărtăcuța pleșuvă a președintelui-economist a supt din degete „Anul lui Ștefan cel Mare”, care, chipurile, în 2018 va împlini 513 ani de la moarte. Adică moartea a sute de mii de moldoveni în foametea din 1946-1947 nu este demnă de consemnare, iar 513 ani de la moartea domnitorului, care zace la Putna, este demnă de politică de stat. Cu Dodon e clar, el are misiune antistatală și prorusă, dar ce zice actuala „guvernare proeuropeană”, pentru care recuperarea memoriei istorice proeuropene trebuie să fie o condiție indispensabilă a existenței la putere?

Mă văd, prin urmare, obligat să aduc în atenția opiniei publice necesitatea explicării acestui fenomen al exterminării moldovenilor prin înfometare, care pentru mulți mai este privit ca un accident al naturii, o consecință a secetei și războiului.

Foametea din 1946-1947: cauze și statistici

Foametea din anii 1946–1947 din RSS Moldovenească a fost o perioadă de depravare alimentară majoră la nivelul populației locale, consecință a unui complex de cauze: distrugerile agriculturii provocate de război, seceta, impactul determinant al măsurilor sovietice de supracolectare de produse alimentare, distrugerea modului tradițional de viață, ascunderea adevărului despre situația reală și lipsa de reacție a statului față de nevoile oamenilor. Toate aceste circumstanțe, dar, în special, cele legate de atitudinea factorului uman, ne face să credem că foametea a fost deliberat organizată în RSSM pentru a frânge rezistența populației față de sovietizare și comunizare, iar dacă privim la nivel unional, atunci este doar unul din multiplele epizoade ale comunizării prin foamete care s-a produs în URSS. Printre acestea menționăm: Foametea din Rusia și Ucraina (a cuprins și porțiuni din regiunea transnistreană) din 1921, care a provocat moartea a peste cinci milioane de oameni; Djutul (Foametea) din Kazahstan, în timpul căreia au murit circa două milioane din cele șase milioane de cazaci (1/3 din populația republicii); decesul a patru milioane de ucraineni (Holodomor) şi două milioane de alte naționalități în timpul foametei din 1932 şi 1933 etc.

În ceea ce privește RSSM, în total, după estimările făcute de istoricii Mihai Gribincea și Anatol Țăranu pe baza documentelor de arhivă și a evoluției ratei mortalității în 1947 în raport cu 1946, numărul victimelor foametei postbelice din RSSM variază între 150 000 și 200 000 de persoane. După unii cercetători ai fenomenului, foametea din anii 1946-1947 a provocat în URSS circa două milioane de morți, dintre care jumătate de milion numai în Rusia. În total, cca 100 de milioane, adică mai mult de jumătate din populația sovietică de la acea vreme, au suferit de malnutriție în anii 1946-1948. Michael Ellman, la rândul său, a estimat, pe baza unor materiale publicate de istorici ruși și occidentali, coroborate cu noi date de arhivă de la Moscova, mai ales din arhivele privind domeniul economic, că numărul cel mai probabil al victimelor foametei din 1946-1947 se situează în jurul a 1,2 milioane de vieți omenești, dintre care 441 de mii în Rusia, 291 de mii în Ucraina și cel puțin123 de mii în RSS Moldovenească. Cea mai dezastruoasă foamete în raport cu numărul victimelor din totalul populației a fost în RSSM – 5%; în timp ce în Ucraina și Rusia, respectiv, 1% și 0,6%.

În ciuda faptului că foametea din RSSM a fost cea mai cruntă din spațiul sovietic, fenomenul este insuficient cercetat și puțin cunoscut în spațiul postsovietic și cel occidental, iar o mare parte a acestei necunoașteri este legată de politica autorităților de la Chișinău, care refuză să facă referință la acest fenomen ca la un genocid împotriva populației locale.

Manifestările foametei

Caracterul global al colectării produselor alimentare (pe lângă grâu se colectau și alte semințe de culturi vegetale, care puteau fi utilizate în alimentație) de la populația rurală, sub forma unei impuneri economice foarte mari ce includea prestări și nu puteau fi acoperite de gospodăriile țărănești, a dus la epuizarea oricărei surse de existență. Situația a fost și mai grea în partea de sud, unde atât seceta a fost mai puternică, cât și recoltele mai mici.

Rezervele de grâu au fost epuizate încă din 1945. Autoritățile sovietice au măturat în toamna anului 1946 toate produsele alimentare din podurile și hambarele cetățenilor. Conducerea URSS considera că respectivele măsuri nu sunt îndeajuns de stricte, astfel gospodăriile țărănești având așa-numite „datorii” de predare a produselor către stat prin anul 1947, cu adevărat colosale.

În 1947, când de acum mureau de foame zeci de mii de basarabeni, industria alimentară din RSSM a depășit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33, 2 la sută, a uleiului – cu 39, 5, a cărnii – cu 32, 5, a conservelor – cu 101, 9 procente. Acest lucru îl aflăm chiar din sursa oficială sovietică – gazeta „Moldova Socialistă” din 28 ianuarie 1947. Este evident, că aceste produse alimentare proveneau din producția sechestrată de la țărani și se exporta în URSS în timp ce producătorii din RSSM mureau de foame.

Primele semne că situația din RSSM se înrăutățește progresiv în ce privește asigurarea cu strictul necesar alimentar, mai ales cu pâine, apar încă în vara-toamna anului 1945 și se înmulțesc în primăvara-vara anului următor, 1946. Între 5 și 10 iulie 1945, de exemplu, cenzura militară a NKGB din RSSM a interceptat 300 de scrisori în care se menționau grave probleme de alimentare ca urmare a secetei și uscării cerealelor și a legumelor. În anul următor, în aprilie, organele au înregistrat 313 mesaje asemănătoare, în mai – 538, iar în iunie – 883.

Lipsa completă de produse de hrană normală pentru o populație foarte numeroasă, consumul de plante și subproduse agroindustriale dăunătoare sănătății, de cadavre și hoituri a provocat o mare creștere a morbidității. Aceasta se referea mai ales la sate, pentru că orașele, în care trăia și nomenclatura sovietică, erau ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau luate desigur cu forța de la țărani.

La începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10 până la 15 la sută din populația sătească. În decembrie 1947, în multe raioane distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30 la sută din populație, iar în unele locuri această cifră se ridica până la 80 la sută. Stalin a trimis în Basarabia o comisie în frunte cu Alexei Kosîghin, viitorul „reformator” al URRS de după Hrușciov. Acela a raportat că în RSSM, „cu adevărat, sunt foarte muți distrofici”. Stalin a citit atunci scrisoarea lui Kosîghin la ospețele de noapte de la celebra vilă de lângă Moscova și l-a poreclit imediat, râzând copios împreună cu tot Biroul Politic al CC al PCUS, „distrofcic”. Porecla i-a rămas „reformatorului” până la moarte.

A fost o evidentă creștere a nivelului mortalității în anul 1947 chiar față de anul 1946. Situația era mai gravă iarna și primăvara devreme, când indicii mortalității aproape că se dublau. Un indice foarte înalt este indicat în luna iulie 1947. Această asociere cu migrarea în masă a populației a dus la o catastrofă demografică în rândurile populației din Bucovina de Nord și Basarabia atât în anul 1946, cât mai ales către anul 1947.

Foametea a provocat o creștere înspăimântătoare a criminalității. Furturile, mai întotdeauna de produse alimentare, deveniseră fenomenul cel mai obișnuit. Pe la începutul lunii iunie 1946, se atestă primele cazuri de canibalism, o dovadă a foametei îndelungate care avea loc.

În contextul accentuării foametei la sfârșitul anului 1946 – începutul lui 1947, a sporit numărul celor care decid să treacă Prutul. Ca urmare a acestui fenomen, grănicerii primesc ordin să fie necruțători față de cei care vor încerca să treacă frontiera. În privința celor prinși, apare ordinul ca aceștia să fie executați pe loc, iar față de cei care reușesc să treacă Prutul – să fie urmăriți pe teritoriul României și, în caz că nu vor putea pune mâna pe ei, să fie împușcați.

Canibalismul – forma supremă de degradare a ființei umane

În continuare voi lăsa să vorbească, fără să comentez, un document al autorităților sovietice privind canibalismul în timpul foametei din 1946-1947:
STRICT SECRET
009-24
13.II.47
Procurorului General al URSS, tov. Gorsenin C.P.
Raport special „Despre situația grea a populației din RSS Moldovenească”
Prin prezentul, consider de datoria mea să vă informez despre următoarele:
Din cauza secetei și a neroadei (minciună sovietică, n.a.), în Republică s-au creat condiții extrem de dificile privind situația alimentară, care au adus complicații populației, îndeosebi de la sate, în consecință – îmbolnăviri de distrofie în masă, creșterea mortalității și a cazurilor de canibalism.

Din informația netotalizată, până la 5 februarie 1947 în Republică s-au înregistrat 213 mii bolnavi de distrofie, dintre care copii de vârsta până la 4 ani – 39 mii, de la 4 la 14 ani – 33 mii oameni. În total au decedat 9 mii oameni (încă o minciună sovietică evidentă, n.a.)
Au fost depistate 34 de cazuri de canibalism (certificatele cu descrierea amănunțită se anexează). Județul Chișinău:

1. La 23 decembrie, anul 1946, locuitorii satului Mileștii Mici, raionul Chișinău, Stici Eudochia Constantinovna și Popov Vera Ivanovna în complicitate au tăiat și întrebuințat ca hrană pe fiica lui Stici, Stici Maria Petrovna, în vârstă de 10 ani; 2. La 17 ianuarie, anul 1947, în satul Caracui, raionul Kotovsk, țăranca Șveț E.E. a plecat la punctul de repartizare a produselor lăsând acasă copiii: Serghei de 11 ani, Maria, de 8 ani, Vasile de 5 ani și Vasilisa de 2 ani. În lipsa mamei, fiul mai mare, Serghei, a omorât-o pe sora sa de 2 ani, iar părțile moi ale corpului le-a fiert și le-a mâncat cu ceilalți copii; 3. La 20 ianuarie, anul curent, locuitoarele satului Minjir, raionul Bujor, Magurcean Nina Antonovna și Grincovscaia Axinia Antonovna s-au înțeles între ele și l-au răpit pe băiețelul Tirsin Denis, de 9 ani, apoi l-au adus acasă la ele, l-au tăiat și l-au mâncat. 4. La 22 ianuarie 1947, locuitorii satului Milești, raionul Kotovsk, Scarevnea Stepan Stepanovici, născut în 1912, moldovean, țăran sărac, în complicitate cu sora sa, Graur Anastasia Feodorovna, în vârstă de 48 de ani, au omorât-o pe fiica ultimei de 3 anișori, Parascovia, și au mâncat-o….

Procurorul adjunct al RSSM pentru dosare speciale, Consilier judiciar de stat, clasa III (semnat)
Drugobitki
12 februarie 1947

Mă opresc aici, fără să înșir toate cazurile de canibalism. Poate Dodon se dumerește. Sau dacă nu el, atunci premierul Filip și ministrul Babuc, care văd că vor să facă parte din comisia de stat pentru „Anul Ștefan cel Mare”. Poate vreun omagiu adus victimelor foametei din 1946-1947, domnilor și doamnelor guvernanți „proeuropeni”?