– Din păcate, da. Jocurile politice de la Chişinău duc fatal într-acolo. De fapt, s-a intrat într-un carusel al lipsei de încredere, al jocurilor de culise sau cele făcute la două capete, al influenţelor externe etc., din care se poate ieşi cu greu. Lipsa de încredere la nivelul Alianţei este, astăzi, la cele mai înalte cote. Culminaţia a fost, evident, momentul propunerii Zinaidei Greceanîi la funcţia de preşedinte. Atunci apele s-au împărţit aproape definitiv… Dodon a ieşit din PCRM şi, în ciuda declaraţiilor anterioare ale fostului comunist – inclusiv cea potrivit căreia există nouă milioane de „moldoveni” diferiţi şi oprimaţi de români -, toată lumea l-a luat în braţe ca pe pruncul fără de prihană. Greceanîi, la fel, a devenit „imaculată”, „inocentă” şi numai bună de preşedinte… Şi cei care au dus-o la Bruxelles, au propus-o şi au susţinut-o, au ajuns veritabili campioni ai democraţiei şi salvatori ai republicii!

„Greceanîi e un Voronin în fustă, iar Dodon – un Voronin în pantaloni scurţi”

– Candidatura ei a avut, chipurile, girul Europei…
– Care Europă? Poate cea Eurasiatică!.. În niciun caz UE! Zinaida Greceanîi nu putea fi un proiect al Uniunii Europene, din moment ce România nu a fost consultată, iar ambasadorul României la Chişinău a exprimat public reticenţa Bucureştiului faţă de un asemenea candidat. Prin urmare, nu a fost un proiect european, ci mai curând unul geopolitic al unor diplomaţi europeni în conivenţă cu Moscova. Aşa cum multe dintre iniţiativele şi proiectele lui Kalman Mizsei nu erau proiecte europene – şi liderii care, pe vremea lui Voronin, erau în opoziţie ştiu asta foarte bine! -, nici astăzi iniţiativele unor diplomaţi europeni nu sunt obligatoriu proiecte ale UE. E un condominium periculos dintre o parte a diplomaţiei din Europa şi Rusia.

– De ce a fost ignorată România?
– Bună întrebare, şi mă miră că nu a fost pusă până acum niciodată cu seriozitate la Chişinău… Două întrebări nu s-au pus: de ce se vrea ocolirea României în ceea ce priveşte RM şi de ce se doreşte eliminarea PL de la guvernare sau compromiterea acestui partid prin ispita de a vota un candidat roşu? Cine are de câştigat de aici?.. Revenind la întrebarea dvs., Bucureştiul a fost ignorat, înainte de toate, pentru că s-ar fi opus acestui proiect. A fost ocolit de Moscova – ceea ce este în mersul lucrurilor -, a fost ocolit şi de Chişinău – ceea ce este nefiresc -, dar şi de anumite cercuri diplomatice din Europa – ceea ce este complet ineficient şi greu de înţeles. România este stat euroatlantic şi a crede că ea nu trebuie să se pronunţe pe dosarul RM este o eroare. Cine speră că aşa-numita „chestiune R. Moldova” se poate clarifica în răspăr cu sensibilităţile României nu va face decât să repete greşeli care s-au mai făcut aici. Am acumulat o veritabilă bibliotecă a proiectelor eşuate la Chişinău, unele pornite din bune intenţii. Una e problema federalizării, ideea emanată de la OSCE şi girată la un moment dat de patru ambasadori occidentali. Idee pornită, poate, din intenţii bune, dar terminată prost, cu Memorandumul Kozak… Tot aici se înscrie candidatura lui Voronin în 2005. Din păcate, „revoluţia oranj din capul lui Voronin” s-a terminat cu morţi pe stradă la 7 aprilie 2009. Şi Greceanîi este un astfel de proiect care, poate, are la bază bunele intenţii ale unora, dar limpede şi mizele geopolitice ale altora… Am putea adăuga aici, poate, şi Memorandumul de la Mesenberg.

– De ce totuşi România nu putea să accepte candidatura lui Greceanîi?
– Dar cum putea să accepte? Greceanîi este premierul moldovean în timpul căruia România a fost umilită sistematic şi metodic: diplomaţi expulzaţi, introducerea vizelor, blocaje la frontieră, tentativă de îngheţ diplomatic, România declarată vinovată de 7 aprilie etc. Niciodată fostul premier comunist nu a negat sau nu a retractat ceea ce a spus. Niciodată nu a făcut vreun pas înapoi. A fost şi a rămas un soldat disciplinat al partidului, chit că nu este membru al lui. În realitate, nu există nicio deosebire între Vladimir Voronin şi „democraţii” mai nou apăruţi pe scenă. În termeni de valori, Greceanîi e un Voronin în fustă, iar Dodon – un Voronin în pantaloni scurţi…

„Mihai Ghimpu este vinovatul de serviciu”

– Credeţi că a dispărut acest proiect? Mai mizează cineva pe el?
– Dacă o face, greşeşte. Proiectul Greceanîi a căzut pentru că a fost chiar din start respins de Partidul Liberal. Ar fi fost absurd să fie altfel, iar cei care au crezut contrariul s-au înşelat şi de data asta. Între noi fie vorba, cred că proiectul era oricum născut mort. Nu sunt convins că toţi membrii PLDM ar fi fost dispuşi să o voteze… Ar fi fost mult prea mult pentru unii dintre ei.

– Se spune că asupra lui Mihai Ghimpu s-au făcut presiuni din partea unor diplomaţi europeni…
– Nu ştiu ce presiuni s-au făcut şi dacă s-au făcut. Au fost probabil consultări şi au fost şi nişte sugestii. Dar nu aş vorbi de presiuni. Oricum, nu cred că erau presiuni imperiale de genul celor invocate de Eminescu în „Scrisoarea a III-a”, cu ciotul şi Aliotmanul… Lăsând gluma la o parte, problema este alta. Ciudat a fost să vezi că vinovatul de serviciu al presei era, aproape de fiecare dată, Mihai Ghimpu şi PL. Nu Voronin pentru că nu a cooperat la alegerea preşedintelui, nu Dodon că cerea enorm pentru trei voturi şi nu era dispus la niciun compromis, nu Greceanîi care devenise acceptabilă inclusiv pentru cei care l-au criticat anterior pe Lupu, nu cei care au „vândut” proiectul la Bruxelles şi la Moscova, ci… Ghimpu! Obstinaţia aceasta de a porni orice analiză de la „vina” liberalilor şi de la inocentarea altora nu e doar ciudată, ci şi nerealistă. Totodată, ultimele sondaje de opinie arată o tendinţă evidentă: doar PL este în creştere. Oare de ce? Simplu. Pentru că acest partid a rămas consecvent unor valori, iar acest lucru nu a rămas neobservat. Electoratul nu e o chestiune pe care o cucereşti odată pentru totdeauna. Trebuie să îl menţii prin ceea ce faci şi spui. Faptul că PLDM este în scădere semnificativă nu e întâmplător: dacă în mai puţin de un an de zile te contrazici în aproape toate afirmaţiile pe care le-ai făcut, atunci este clar că pierzi electoratul pe drum…

„R. Moldova este ca un animal în jurul căruia se încolăceşte un şarpe”

– Să revenim la implicaţiile geopolitice ale proiectului Greceanîi. Aţi spus că există şi aşa ceva…
– Ca de fiecare dată în această parte a lumii… Greceanîi este expresia unui condominium periculos, dar şi a unui context internaţional nefavorabil. UE este ocupată cu propriul proiect, SUA sunt departe, iar Rusia e grăbită să profite de acest moment oportun, fiind favorizată şi de anumite cercuri europene. UE este cel mai mare partener al Rusiei, 47% din comerţul rusesc este cu Europa, 75% din investiţiile ruseşti sunt europene. Creşterea economică a fost în Rusia, în 2011, de 4,5%, iar inflaţia de 7%, cam cel mai mic nivel de la prăbuşirea URSS. Preţurile mari ale energiei au adus câştiguri bune în vistieria rusească. Sigur, criza va afecta şi Rusia, iar pe termen mediu şi lung problemele Rusiei sunt profunde şi complicate. Dar Moscova simte acum că trebuie să profite şi acţionează în consecinţă. Ucraina negociază cu mâinile legate, riscând să cedeze sistemul de conducte, Kârgâzstanul, Armenia sau Tadjikistanul vor face şi ele concesii, inclusiv intrarea în „Eurasia”, ca să nu mai vorbim de Belarus… Fiecare stat în parte va fi „atacat” în funcţie de slăbiciunile fiecăruia. Asta nu înseamnă că poiectul eurasiatic al lui Putin va reuşi pe termen lung – ruşii nu au vocaţia construcţiei democratice, doar a cuceririi -, înseamnă doar că Rusia este în ofensivă în acest moment.

– La ce poate spera R. Moldova?
– La prea puţin, aş zice, în actualele condiţii interne. R. Moldova se află, astăzi, în situaţia unui animal în jurul căruia începe, încet, să se încolăcească un şarpe uriaş. Deocamdată, ea se face că nu îl simte, pentru că şarpele nu a început încă să strângă. Dar va veni momentul când o va face…

– Şi care va fi acest moment?
– Transnistrizarea R. Moldova. Deocamdată, aşa ceva nu se poate, pentru că resetarea ruso-americană înseamnă un status-quo şi aparenţele trebuie păstrate, aşa că nimeni nu trebuie să împingă lucrurile prea departe. De status-quo profită însă Rusia, care astăzi are toate cărţile pe teren, iar America prea puţine. Rusia se încolăceşte şi pregăteşte terenul…

– Ce se va întâmpa la Vilnius?
– Nimic. Chişinăul a cedat cam tot în ceea ce priveşte cadrul abordării chestiunii, voci precum cele ale unui Oazu Nantoi vor fi considerate talibane şi eliminate din peisaj. Nici Chişinăul, nici Bruxellesul nu controlează nimic la Tiraspol, iar Tiraspolul nu se controlează nici măcar pe sine. Să aduci acum chestiunea transnistreană pe tapet este riscant pentru Chişinău, pentru că RM nu mai are sprijinul euroatlantic de care se bucura în 2003-2004. Ce va face Chişinăul dacă, bunăoară, după un an economic 2012 devastator, va fi presat la un moment dat de către actorii condominiului să accepte şi să semneze ceva inacceptabil? Cum se va apăra? Aceasta-i întrebarea…

„Cinismul ambasadorului rus este demn de Cartea Recordurilor!”

– Politicienii noştri spun că se simt bine şi la Bruxelles, şi la Moscova…
– Nu o spun chiar toţi… Dar e suficient să ne uităm la declaraţiile recente ale ambasadorului rus. Orice imperiu e dispreţuitor în raport cu băştinaşii, dar dl Kuzmin atinge cote de nebănuit… Declaraţia că Rusia nu a cerut acceptul Guvernului RM pentru deschiderea secţiilor de votare în Transnistria pentru că RM oricum nu controlează acel teritoriu e de un cinism demn de Cartea Recordurilor. Este din şcoala de cinism a generalului Lebed, care obişnuia să spună că „dacă violul devine inevitabil, nu mai ai ce face decât să încerci să te bucuri”. Dacă nu ne-ar privi în mod direct, ar fi amuzant. Aşa e tragic.

– Tot ambasadorul Kuzmin a spus că, dacă vrem gaze ieftine, să intrăm în Uniunea Rusia-Belarus…
– Exact. Rusia e în ofensivă şi profită de criza internă din republică. Politic, dispariţia AIE o avantajează, Dodon şi Formuzal se pregătesc pe margine, ei sunt parte a garniturii care îl va înlocui pe Voronin. Concomitent, Moscova revine la retorica „Basarabia – pământ rusesc”, iar dacă la Chişinău lucrurile merg tot aşa, în 2012 se va vorbi nu despre anexarea Basarabiei, ci despre… eliberarea ei de sub jugul otoman! Exact ca şi „eliberarea” sovietică din ’40.

Soluţia = AIE plus garanţii europene

– În aceste condiţii, mai e vreo speranţă? Există vreo soluţie?
– Dacă a existat ceva bun în toată această perioadă jenantă pe care am urmărit-o în ultimele luni, este faptul că s-au epuizat toate opţiunile proaste şi fără orizont. E ca în parabola aceea în care pleci de acasă să găseşti cheia fericirii şi, după multe peripeţii, afli că ea era ascunsă în spatele casei… Aşa şi cu AIE. După un periplu deseori penibil, membrii Alianţei au înţeles, sper, că tot AIE este cea mai bună soluţie. Sau, dacă vreţi, cea mai puţin proastă. Deci, în prima fază, trebuie conştientizat asta. Apoi, trebuie să existe mesaje comune şi coerente ale AIE spre UE, spre PCRM şi spre gruparea disidentă a lui Dodon. Dacă există aşa ceva, problema alegerii preşedintelui va fi mult mai simplă. După care intervine problema de încredere. Aici lucrurile sunt infinit mai proaste decât la început. Şi aici intervine rolul UE. Repet, al UE, nu al unor actori diplomatici solitari şi naivi sau animaţi de ideea unui condominium cu Rusia. Sarcina UE este să dea mesaje clare prin care să îşi asume AIE şi să se constituie în garantul ei. UE trebuie să asigure garanţii pentru două lucruri: 1 – preşedintele ales va fi doar pe durata actualului mandat al Parlamentului, fără să poată numi premierul după alegeri şi 2 – niciunul dintre membrii AIE nu va trăda, respectiv nu va schimba majoritatea după alegerea preşedintelui. Garanţiile UE sunt clare: sprijinul financiar şi logistic al UE va fi rediscutat în momentul în care AIE nu mai există, respectiv proiectul european al RM va fi stopat. În actualele condiţii regionale, dacă nu va exista un asemenea plan pentru RM, cred că proiectul european se va opri, iar din „povestea de succes” va rămâne doar povestea.

– Vă mulţumim pentru interviu.