INTERVIU cu Dan Puric: „Butaforiile făcute de istorie rezistă în măsura în care le iei în serios”
CRONOS: Dle Puric, bine aţi venit la TIMPUL! „Călătoresc de la Londra la Călăraşi, Braşov şi de aici în Germania – ce paşaport minunat mi-a dat Dumnezeu!”, spuneaţi undeva. Iată că, tocmai din cauza paşaportului, pe care îl uitaserăţi la Bucureşti, aţi ajuns cu întârziere la Chişinău…
D. P.: Nu l-am uitat – pur şi simplu, nu l-am luat. Pentru că ştiam că vin acasă. Dacă nu iau paşaportul când merg la Bacău sau la Iaşi, de ce să-l iau la Chişinău?!. În Basarabia, eu sunt acasă. „Lor” li se pare că nu suntem acasă… Iar butaforiile astea făcute de istorie rezistă în măsura în care le iei în serios. Ne supunem la un joc cretinoid şi amputant, dacă o cere contextul, dar nu cu toată fiinţa. Este ca hârtia de turnesol care ne arată o anormalitate.
CRONOS: Ce alte anormalităţi aţi mai văzut pe drum încoace?
D. P.: România toată este o anormalitate. E anormală societatea în care trăiesc, teatrul în care muncesc. Şi am fi putut să fim o adevărată Elveţie…
CRONOS: Am putea spune că România este o ţară caragializată?
D. P.: Ar fi prea simplu şi nici nu e adevărat. Ipătescu era un om onorabil. Zoe era o femeie cultivată. Ăştia care ne conduc azi sunt nişte criminali. Faţă de ei – sau faţă de marii criminali comunişti ai secolului 20, de exemplu -, şi Richard al III-lea al lui Shakespeare este un criminal mic şi modest. Caragiale a surprins foarte bine degradarea de tip balcanic, de cafenea. Dar nu cu populaţia lui Caragiale s-a trecut Prutul şi s-a făcut Mărăşeştiul. Şi nu cu Mitică de la „Gambrinus” am dat marii eroi şi martiri ai neamului. Ei au descins din Mihai Eminescu, din convingerea că, „dacă o persoană liberă are sentimentul datoriei şi îşi iubeşte sincer ţara, atunci se naşte persoana morală a poporului român”. Eminescu dădea sens moral misiunii poporului român, care nu e în niciun caz una expansionistă, ci care să aducă ordine şi cultură.
Generaţia dintre 1870-1910 era de-a dreptul obsedată de statutul moral al naţiei. Era o generaţie extrem de puternică. Şi se întâmpla într-o ţară unde 70% erau analfabeţi. Acuma nu mai e aşa – acuma sunt 90% de analfabeţi intelectuali, care ştiu să scrie şi să citească, dar nimic mai mult decât atât.
CRONOS: Şi atunci, cine vine la conferinţele dvs.?
D. P.: Restul de zece la sută. Şi care uneori se repetă, la fel cum s-au repetat, mărşăluind, ostaşii care au cucerit Cetatea Tighina. Puţini, dar convingători.
CRONOS: Cum se vede, din punctul dvs. de vedere, Basarabia peste Prut? Au înţeles poporul român şi conducătorii lui că cedarea Basarabiei a fost, poate, una dintre cele mai mari tragedii ale neamului? Şi se va întâmpla oare vreodată pocăinţa? Căci, deseori, prin acţiunile pe care le întreprind mai ales politicienii, se pare că România continuă să cedeze Basarabia…
D. P.: În discursul său „Que es-ce que une nation?”, Ernest Renan, scriitor şi filozof francez din secolul 19, spunea că, mai importante decât triumfurile, sunt tragediile unui neam. Mai important e doliul decât momentul de glorie. Fiindcă doliul naţional creează datoria, efortul comun şi actul de meditaţie. Traumele istorice – şi Basarabia e o astfel de traumă, provocată de teroarea istorică ce a venit peste noi – au creat o zonă de meditaţie profundă a acestui popor. Dar, în cei 50 de ani de comunism în România, toată elita intelectuală care a luptat pentru Basarabia a fost distrusă, iar odată cu ea – suflul naţiunii. Drept urmare, după 1989, KGB-ul şi Securitatea au poziţionat Basarabia ca fiind o problemă a României. Chipurile, la ce bun vă trebuie Basarabia asta – cu rackeţi, prostituţie, sărăcie?.. Şi oamenii n-au reacţionat, marcaţi fiind de înstrăinarea de memorie şi de lipsa adevăraţilor intelectuali, de ambele părţi. Dvs. aveţi nevoie de un Eliade, un Noica, un Ţuţea, dar aceştia v-au lipsit. În schimb, aţi avut intelectuali care „trăiesc din oportunităţi”, precum spunea marele basarabean B. P. Hasdeu. Căci, tot Hasdeu zicea, omul de principiu nu trăieşte din oportunităţi, ci se jertfeşte. Ce s-ar fi întâmplat, dacă apostolii ar fi zis că nu este oportun să se sacrifice anume în acel moment? Nu a fost oportun în 1990 să facem unirea! Dar când a fost sau când va fi oportun?! Mai mult decât atât – orice aspiraţie de unire a fost taxată drept naţionalism retrograd. Şi nu se mai poartă naţionalismul şi statul suveran azi în Europa.
CRONOS: Dar ce se poartă?
D. P.: Parteneriatele. Şi provincia. R. Moldova este o provincie europeană. România se provincializează. Nu o să mă mir dacă, în curând, o să apară „republica Oltenia” sau „republica Slobozia”… Totuşi, în acest vid, am avut norocul să-l cunosc pe regretatul poet Grigore Vieru. Îl jucam pe Eminescu, în 2004, şi el mi-a zis: „Bădie Emin, fraţii noştri de dincolo de Prut ne acuză pe noi, cei din Basarabia, că am rămas la Eminescu; iar noi le răspundem că la Mihai Eminescu abia dacă se ajunge…”. Dar voi v-aţi agăţat – în mod firesc pentru o situaţie de criză – de Eminescu şi Ştefan cel Mare, pentru a rezista şi iată că, după 50 de ani de dublă ciubotă comunistă şi sovietică, aveţi mai multă vitalitate decât România întreagă. Sunteţi un paradox. Astăzi românul nu mai are accepţia jertfei şi a suferinţei, aşa cum o au basarabenii. Şi de aceea, poate, nici nu-l înţeleg pe basarabean, pe care deseori îl tratează ca pe o rudă săracă, venită de la ţară în capitală pentru a găsi puţină fericire.
CRONOS: Cum să restabilim punţile de comunicare?
D. P.: Întâi şi-ntâi, drumul de la Leuşeni până la Chişinău nu ar trebui să fie pustiu niciodată – pe el trebuie să circule, non-stop şi în ambele sensuri, mesageri ai culturii româneşti. Degeaba să tinzi şi să faci unirea politică, dacă ea nu se face în duh. Venirea mea singulară aici nu-şi va avea rostul dacă nu va fi urmată de alte vizite, ale mele sau ale altor oameni de spirit. Altminteri, Basarabia va rămâne un pământ necunoscut pentru români – aşa cum e prezentată în manualul de istorie din care învaţă fiul meu, plin de chestii… alternative. Nu mai trebuie să-şi facă sovieticii treaba, o face UE…
FOTO: Dumitru Liviu-Ştefan
CRONOS: Care este alternativa pentru comunitatea europeană?
D. P.: Să nu uiţi că, atunci când faci parte dintr-o naţiune, nu eşti în figuraţie, ci eşti participativ. Spiritul naţional nu poate fi în figuraţie. Deci, când mergi la Bruxelles, nu uiţi să spui că Basarabia a fost un experiment. Basarabia e ca o păsărică din colivie, care se zbate până la sânge ca să iasă afară, iar România e pasărea mare şi leneşă, convinsă că oricum va scăpa… Ştiu că nici păsărica nu e perfectă, dar aveţi un nucleu de românitate aici şi acesta e esenţial, el e şansa noastră de a exista în viitor. Restul sunt populaţii. Şi-apoi, Hristos a zis: „Curaj, turmă mică!”, nu „Curaj, mase populare!”. Contează să venim cu un mesaj – în conferinţe, la radio, în emisiuni TV. Şi mentalul se schimbă neapărat – nu peste noapte, bineînţeles, dar se schimbă.
CRONOS: Problema cea mare e că avem prea multă Rusie la radiourile şi televiziunile noastre. Ca şi în Biserică, de altfel… Spuneaţi, într-un text, că noi toţi trebuie să pregătim câmpul pentru aterizarea îngerilor. Dar ştiţi oare cine îi va pune la zid pe aceşti îngeri? – Preoţimea promoscovită…
D. P.: Toate ţările mari au drepturi asupra ţărilor mici, e adevărat, dar ţările mici au dreptate în faţa lui Dumnezeu. Noi nu avem nicio treabă cu Rusia – avem ce avem cu Uniunea Sovietică şi cu excrescenţele astea imperialiste pe care le simţim de sute de ani… Cât priveşte Biserica, am fost recent în Africa, la un safari în Kenia. Şi a trebuit să-mi fac vaccin, prilej cu care am discutat cu directorul Institutului de virusologie „Victor Babeş” din Bucureşti. L-am întrebat: ce facem cu lumea asta interlopă a viruşilor? Mi-a răspuns: dându-le medicamente, îi facem mai inteligenţi. Aşa e şi cu preoţii pro-ruşi de aici: lăsaţi-i în plata Domnului, noi avem fântâna noastră, pe care să o păzim, avem ogorul nostru. Important e să avem crucifixul în casa şi inima noastră.
CRONOS: Criticaţi mult România. Prin ce vă deosebiţi de intelectualii români care, de asemenea criticând România, sunt totuşi criticaţi de dvs.?
D. P.: Eu nu critic România, ci reziduurile comuniste care au rămas în ea. O fac, pentru că mi-e milă de poporul român. Comunismul a murdărit chipul României. Când vrei să mutilezi un popor, îi distrugi gramatica maternă. Mama este mamă. Tata este tată. Când mama nu mai e mamă şi tata nu mai e tată, începe dihonia. Apoi, să ştiţi, mai rea decât inversarea este indiferenţa.
CRONOS: Totuşi, dvs. vă aflaţi în opoziţie faţă de aceşti intelectuali sau ei sunt în opoziţie faţă de dvs.? Dvs. sunteţi „altfel” sau ei sunt?
D. P.: Vreţi să mă băgaţi în termeni politici, pe când eu sunt un om normal, pe care îl doare trecutul şi prezentul… Probabil că mă vedeţi în opoziţie faţă de cineva, pentru că pe mine Basarabia mă doare, iar „ei” văd în Basarabia subiect de polemici. Eu însă nu pot polemiza pe această temă, pentru că-mi amintesc durerea mută cu care tata a scăpat odată, la masă, o fraza: „…ăia care ne-au luat Basarabia”. Doar atât s-a vorbit despre Basarabia la noi în casă, dar mi-a fost de ajuns să înţeleg că este o rană deschisă. La fel cum o singură frază spusă de bunica – „Comuniştii ăştia sunt nişte tâmpiţi, ei spun că Dumnezeu nu există…” – m-a ajutat să găsesc calea spre Dumnezeu. Ca să revin la întrebare, „ei” sunt „alţii” în sensul în care Emil Cioran zicea că unii oameni sunt făcuţi din altă maimuţă… Eu n-am legătură cu intelectualitatea laşă şi oportunistă din România, eu am legătură cu bietul popor român.
CRONOS: Aveţi un eseu despre cei zece leproşi, pe care Iisus i-a tămăduit, dar niciunul nu i-a mulţumit. Era vorba de lepra trupească acolo… Care e cea mai răspândită lepră sufletească, din punctul dvs. de vedere?
D. P.: Indiferenţa, inclusiv indiferenţa faţă de trecut. Dar, să nu uităm: cancerul se face cu celule din interior. Nu ne naştem, ci devenim indiferenţi – fie din interes, ca să te angajezi la un serviciu bine plătit; fie din oportunism, ca să prinzi o bursă în Occident… E simplu, mai ales când aceste procese se derulează la vârsta când, vorba lui Eminescu, mintea e ca ceara. Şi atunci, se lucrează pentru crearea unei Românii abstracte, fără identitate – un market.
CRONOS: Unde este România profundă?
D. P.: La Olteniţa, unde a stat lumea pe geamuri pentru conferinţa despre martiri…
CRONOS: A rămas Teatrul Naţional o cetate a culturii ori a început şi ea să degradeze?
D. P.: Vreţi să mă puneţi rău şi cu Caramitru?! La Naţional am un singur spectacol. În general însă, şi în teatru, am cetatea mea. Care este trupa mea.
CRONOS: Într-un alt text, spuneţi că, atunci când au ajuns în România, sovieticii ar fi spus: „Noi nu avem atâtea topoare, câte cozi de topor aveţi voi”. La care dvs. aţi răspuns: „Voi nu aveţi atâtea biserici şi mănăstiri, câţi sfinţi putem să vă dăm noi”. Azi, mai este valabil acest enunţ?
D. P.: Da, pentru că sfinţii nu se împuţinează, ei devin mai mulţi – ei nu mai au loc pe pământ şi se duc în Ceruri… Nu vedeţi că noi suntem duşi într-o extremă a istoriei unde ieşim din făgaşul normal? Eu sunt actor la Teatrul Naţional şi ar trebui să-mi văd de teatru… Dar e ca un blestem şi aici din nou îmi amintesc de Eminescu, care a început ca sufleur la teatru şi a terminat ca sufleur al conştiinţei naţionale… Suntem tâmpiţi fără el. Scoateţi-l din esenţa neamului românesc pe Eminescu şi rămânem pe veci fără coloană vertebrală.
CRONOS: Care e şansa omului de azi?
D. P.: Sunt două registre în care existăm. Primul este cel politic şi social, în care trăim cu toţii şi care, de fapt, e realitatea care ne marchează şi ne doare. Al doilea e cel creştin, care e la bază. Acel creştin se manifestă de la om la om. Iar, ca să te refaci, nu e nevoie să te refaci la nivel de sistem. E suficient să te refaci ca om. Este, cel puţin, un bun început. Există o poveste chineză extrem de frumoasă. Un bătrân vroia să ajungă într-un sat, la copiii lui. Dar trebuia să treacă peste un munte imens. Şi s-a gândit că, decât să-l ocolească, mai bine face o cărare peste el. A pus mâna pe lopată, s-a apucat de treabă şi zeii, văzându-i insistenţa, l-au ajutat. Se declanşează nişte lucruri tainice extraordinare în clipa în care porneşti un lucru curat, nobil, însoţit de adevăr şi credinţă. Lumea nu este făcută de ideologii. Lumea e făcută de Dumnezeu.
Moderatoare: Sorina Ştefârţă
Au participat: Constantin Tănase, Tatiana Corai, Gheorghe Budeanu
Invitaţi speciali: Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu
| OPINII
Tudor Panţâru, deputat în Parlamentul României Pe Dan Puric îl admir şi cred că este un nou Ţuţea al românilor sau, mai degrabă, un Mesia care poate să expună lucruri profunde într-o formă foarte accesibilă tuturor. Aştept cu nerăbdare ziua de sâmbătă (mâine – n.n.), când am să mă duc la Ateneu, la o conferinţă de-a lui. Avem un prieten, care e prieten şi cu Dan Puric şi care mi-a promis că, după spectacol, o să mergem împreună la o bere. Şi atunci va fi prima dată când am să vorbesc personal cu Dan Puric. Sunt convins că va fi o discuţie de neuitat, deoarece el înţelege profund spiritul românesc, e un om de o cultură vastă şi are o forţă de expresie elocventă, mai rar întâlnită. Vladimir Şarban, pretor al sectorului Centru, mun. Chişinău |
Dan Puric, în cugetări…
Sunt fericit deopotrivă că m-am născut în acest spaţiu şi nefericit când mă uit la atâtea câte ni se întâmplă.
Într-un fel, îmi identific existenţa ca pe o stare de conştiinţă în faţa lui Dumnezeu. În rest totul este o figuraţie mai mult sau mai puţin reuşită.
Visul meu este ca toţi oamenii să viseze. Românul a uitat să viseze, ştie numai să se conducă după reguli. Dacă încetăm să visăm, şi aici mă refer la vis ca posibilitate, suntem distruşi.
Hristos a înfrumuseţat suferinţa, pe care a făcut-o corabie către Dumnezeu.
Într-o piaţă, într-o marchetizare a sufletului, sufletul însuşi devine o marfă cu diferite valori, cu branduri.
Ticăloşia este un fel de a te descurca în viaţă, este un grad de inteligenţă.
Intelectualii din România sunt oamenii cărţilor, nu sunt oamenii duhului.
Prin suferinţă asumată jertfelnic şi prin rugăciune cu lacrimi, omul frumos românesc a transformat temniţele în mânăstiri.
Omul frumos din România este acela care, cu discreţie, respinge toate încercările de schilodire a sufletului care vin asupra neamului nostru.
Omul frumos tinde spre desăvârşire. Dacă nu poate vorbi împotriva urâtului, tace, dar în tăcerea lui e un refuz hristic a tot ceea ce înseamnă urât.
Ei m-au întrebat care sunt treptele succesului, iar eu le-am răspuns că nu treptele succesului sunt importante, ci treptele împlinirii sufleteşti.
Succesul fără scrupule este machiavelic. Împlinirea ta sufletească contează.
Pe omul frumos îl găsim de pază la ordinea morală creştină.
Aşa a fost la noi transfigurat urâtul. Am înfrumuseţat ceea ce nu se poate înfrumuseţa: hidosul.
Niciodată ca acum omul n-a fost mai despărţit de sine.
Tancurile sovietice ne-au ocupat ţara, comunismul a vrut să ne invadeze şi să ne mutileze sufletele.
Intimitatea mea este sfântă. Nu vedeţi că este o modă să-ţi exhibi intimităţile? Iar dacă nu le exhibi, te vânează paparazzi! Asta este o infecţie venită din Occident. Nu e a noastră. Creştinul are intimitatea lucrului.
În numele democraţiei artistice, deci în numele unei ilegimităţi, prostul gust şi-a câştigat dreptul la exprimare.
În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu.
Un creştin nu face paradă, nu este un propagandist, ci mărturiseşte.
Lipsa de răgaz istoric îşi spune cuvântul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi difuz, ca pe o ruşine.
Nu m-am smintit într-atât încât să mă cred VIP.
În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie.
O bucată banală de săpun ieftin devine frumoasă, pentru că un deţinut de la Piteşti şi-a scris viaţa pe ea, cu unghia.
Moş Crăciun nu dă daruri ticăloşilor!
Democraţia nu trebuie să fie revanşa mitocăniei.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
