– Leontina, am putea zice că OWH Studio este astăzi o afacere de familie?
– Atunci când proiectul s-a încheiat, în 1999, iar OWH Studio era pe cale să dispară, am avut emoţii cu toţii. Aveam deja realizate câteva documentare, emisiuni, ne părea rău să ne împrăştiem şi să o luăm fiecare de la zero. Aşa că, ne-am ambiţionat şi l-am re-înregistrat ca studio independent. Întrucât eu şi Virgiliu lucrăm împreună de la fondarea lui, foarte mulţi asociază OWH Studio cu familia Mărgineanu…
– Faptul că împarţi acelaşi birou cu soţul tău e un avantaj sau dimpotrivă?
– Există mai multe avantaje. Ne-am obişnuit să lucrăm în tandem. Între noi există un fel de cod de comunicare. Ne completăm şi ne asumăm reciproc toate obligaţiile. Iar atunci când suntem invitaţi la festivaluri în străinătate nu facem mari cheltuieli organizatorilor – fiind un cuplu, ne cazează în aceeaşi cameră de hotel…
– La ce festivaluri aţi participat în ultimul timp?
– În România, am mers cam la toate, apoi în Polonia, Slovacia, Rusia. În ultimul timp, am călătorit mult cu noul film, „Nuntă în Basarabia” – la Paris, Tallinn. Urmează Bruxelles, Geneva, Strasbourg, Praga. La Paris, am reuşit să le luăm şi pe Ioana şi Elena, cele două fiice ale noastre. Le-am dus la Disneyland, erau foarte fericite. Pentru prima oară au zburat cu avionul. Ne-am simţit şi noi copii acolo.
– La „Nuntă în Basarabia”, care a fost partea de contribuţie a OWH Studio?
– Să vă spun mai întâi povestea acestui film. Eu am fost colegă de facultate cu regizorul filmului, Nap Toader, ulterior ginerele scriitorului Dumitru Matcovschi… De fapt, eu i-am făcut cunoştinţă cu viitoarea sa soţie, Adriana, era prietena mea, studentă la Filologie. S-au cunoscut la mine – Nap a venit ca un coleg, ea – ca o prietenă, au făcut schimb de telefoane şi peste ani s-au căsătorit. Inspirat de propria lui nuntă, Nap a scris acest scenariu, care pleacă de la un fapt real. Şi după ce a fost acceptat de Centrul Naţional de Cinematografie şi a obţinut finanţare, ni s-a adresat nouă, deoarece ne cunoşteam – ne-a întrebat dacă am dori să producem filmul în R. Moldova. Sigur că am acceptat. Am căutat platourile de filmare, am făcut castingul, distribuţia, am format aici, pe loc, echipa. O parte, nucleul echipei, a venit din România.
– Cum explicaţi succesul peliculei?
– Lumea noastră e însetată de filme despre noi. E o comedie, iar acest gen îl cucereşte mai simplu pe spectator. Dar filmul ridică şi nişte întrebări, cu multă sinceritate. La cinematograf l-au vizionat un număr-record de spectatori. Cei din străinătate ni-l solicită în continuare. Moldovenii din diasporă vor să audă vorbă de acasă, să revadă Chişinăul. Este primul nostru lungmetraj de ficţiune şi, în calitate de co-producători, ne-am descurcat cu brio.
– Intuiţia feminină o poate ajuta pe o regizoare-femeie să observe mai mult decât poate face asta un bărbat-regizor?
– Da, femeile pot să predispună interlocutorii la mai multă sinceritate, au un fel mai aparte de a intra în vorbă cu lumea. Şi, dacă ai un pic de talent şi ştii să faci şi un pic de poezie, din imagini, să construieşti o coloană sonoră prin care să transmiţi emoţie, atunci ai toate şansele să fii un regizor bun. Fie că faci un film de autor sau unul la comandă.
– Aveţi şi comenzi politice? Vreun spot electoral pentru vreun partid…
– Comenzile au în special tematică socială – migraţia, copiii care cresc fără părinţi, oportunităţi de dezvoltate în Moldova. Cu partidele am interacţionat mai puţin.
– Există un mediu concurenţial, la Chişinău, pentru regizorii de film documentar?
– Mediul cinematografic autohton este, din păcate, foarte inert. Acum câţiva ani, în genere era pe linie moartă. Am fondat Festivalul CRONOGRAF anume pentru a reanima acest mediu. Puţin câte puţin reuşim totuşi.
– Un film realizat de dumneavoastră – se numea „Sunt din Moldova. Caut de lucru” – m-a făcut să văd nişte asemănări între munca de regizor documentarist şi cea de jurnalist…
– Da, profesiile noastre se înrudesc întrucâtva. Şi una, şi alta presupun întâlniri cu noi oameni, deplasări. Am mers în Italia să fac acest film. Nu m-am aşteptat să găsesc acolo biserici pline de moldoveni şi atâtea lacrimi. Era un mare decalaj între frumuseţea acestei ţări, cu un cer de un albastru-intens, cu o arhitectură extraordinară, şi tristeţea din privirile moldovenilor, şi lacrimile unor mame care nu şi-au văzut copiii de patru, cinci ani.
– Credeţi că îi mai putem întoarce acasă pe aceşti oameni?
– Înainte de toate, trebuie să ne gândim la cei care au rămas şi să le oferim o viaţă decentă. Şi atunci, cei din afară, sunt sigură că se vor întoarce. În Italia, am fost la nişte moldoveni acasă şi, în dormitor, atârna o fotografie mare cu un câmp de popuşoi. Femeia, o învăţătoare de la ţară, îmi povestea cu lacrimi în ochi că acesta e porumbul de la cota ei din Moldova. Privea fotografia şi plângea în toată seara. Îşi adusese cota în dormitor, să-i amintească de colbul de acasă, de mirosul de popuşoi, de ţara ei… Plângea, pentru că i-a rămas patria în inimă. Am înţeles-o, fiindcă şi eu simt la fel. Am crescut într-o familie de patrioţi şi pentru mine a-ţi iubi ţara este un lucru firesc, o datorie. Uneori, mă gândesc că, poate, nu întâmplător Dumnezeu a făcut să mă nasc în Moldova, rostul meu pe lume e aici.
– I-aţi dedicat şi tatălui dumneavoastră un film – „Dor de Ion Vatamanu”…
– Aveam 19 ani când tata a dispărut din viaţă şi îmi pare rău că nu am reuşit să-i arăt filmele, să-i cer opinia, să discut cu el despre creaţie. Dar, sincer vorbind, când lucram la acest film am avut senzaţia că tata era alături – mi se dădea totul uşor, de parcă ar fi pus şi el mâna.
– Viitorul copiilor, ce vă inspiră mai mult – încredere, teamă, nesiguranţă?
– Am două fetiţe minunate. Sunt eleve la Liceul „Mircea Eliade”, în clasa a IV-a şi a II-a. Şi se pare că ne calcă pe urme, sunt foarte pasionate de film. Au o cameră video a lor cu care improvizează „emisiuni culinare”, „buletine de ştiri”, „emisiuni culturale”… Apoi tot ele le şi montează, iar noi seara suntem rugaţi să ne uităm la ele. Sunt foarte ingenioase, pline de idei, nu au nicio barieră în faţa camerei de filmat, cu care s-au obişnuit de mici. Cred cu toate fibrele inimii că vor avea parte de un viitor mult mai sigur.
– Ce anume garantează succesul într-o familie, într-o profesie?
– O să apelez la limbajul cinematografic: dacă vrei să ai succes în viaţă, trebuie să-ţi scrii propriul scenariu. Unul cât se poate de realist, pe care să poţi să-l realizezi. Este exact ca în film: porneşti de la nişte lucruri simple şi accesibile. Ca să fii fericită, nu trebuie neapărat să urci pe Everest. Mie aceste lucruri simple – copiii, familia, filmele – îmi aduc fericirea.
