Interviu

(Interviu cu un psiholog) Obţinem o profesie pentru că aşa a spus mama sau tata

Părinții vor să-și vadă copiii autonomi, responsabili, să poată lua decizii și să se descurce pe cont propriu. Aceste capacităţi se dezvoltă încă din copilărie și au mare legătură cu încrederea de sine a copilului. S-a demonstrat că oamenii care sunt importanţi pentru copil au un impact semnificativ în dezvoltarea stimei lor de sine. Pentru că familia și învățătorii sunt persoanele alături de care copiii își petrec cea mai mare parte a timpului, ne-a vorbit psihologul Tatiana Turchină despre importanţa conlucrării acestora, pentru o bună dezvoltare a copilului.

– Ce înseamnă, de fapt, stima de sine?
– Aceasta nu este altceva decât o evaluare a propriei personalităţi, pornind de la ce sunt, ce fac, ce cunosc, ce ştiu, la ce mă descurc, cum sunt eu, care-mi sunt punctele forte şi cele slabe.
Toate aceste aspecte se formează în procesul educaţiei. Nici un copil nu se naşte cu o stimă de sine bine conturată. Ea se formează în primul rând pe fundalul relaţiei părinţi-copii. Ulterior, mai apar şi alţi actori care contribuie şi influenţează: educatorii, cadrele didactice, mediul în care se află şi nu în ultimul rând semenii copilului. Cercetările au demonstrat că într-o anumită măsură stima de sine fluctuează, datorită schimbărilor inevitabile care apar în dezvoltarea individului pe întregul parcurs al vieții. Pe măsură ce creşte, copilul trece prin diverse medii şi el ajunge să se compare. În procesul de comparare cu ceilalți, el continuă să se descopere, să-şi evalueze abilitățile, să-și aprecieze personalitatea.

– Care este rolul adulţilor în această descoperire de sine?
– Părinţii şi cadrele didactice sunt piloni foarte importanţi pentru formarea stimei de sine. Dacă, de mic, copilului i se spune că este rău şi nu se descurcă la nimic şi nu poate face nimic, că mâinile îi cresc nu ştiu de unde, că alţii pot una – alta, dar el nu, respectiv, copilul creşte cu ideea că nu este descurcăreţ. Copilul nici pe parcurs nu mai are motivaţia de a afla mai multe despre sine, de a înțelege cine este și ce poate face. Acesta se percepe ca incompetent și că nu mai are sens să muncească asupra sa.

Copilului, căruia i s-a cultivat o stimă de sine redusă, îi vine foarte greu să-şi ia o revanşă, dar asta nu înseamnă că nu are şanse. Potenţialul nativ nu dispare. Este necesar să lucreze asupra sa şi să se descopere.

– Unii părinţi evită să spună cuvinte de laudă copiilor, motivând că astfel ar putea să-i răsfeţe. Există o limită pentru laude şi încurajări?
– Adulţii sunt primii evaluatori care le comunică copiilor despre personalitatea lor. Adultul este cel, care atunci când copilul greşeşte, discută despre acea greşeală şi-l poate ajuta să depăşească unele obstacole. Adultul este cel, care apreciază și încurajează acțiunile copiilor. Atunci când părinții şi cadrele didactice vin cu astfel de abordare, stima de sine a copilului se formează într-o măsură adecvată. Copilul ajunge să-şi cunoască atât potenţialul, cât şi limitele.

În acest context există şi extreme, atunci când adulţii importanţi pentru copil exagerează şi vin cu note descriptive de genul ,,tu eşti cel mai bun", ,,toată lumea te iubește doar pe tine", ,,eşti cel mai frumos copil din lume”, „nu există copil mai deștept ca tine”. Astfel de calificative influențează copilul prin a-l face să creadă că nu există cineva mai bun ca el. Astfel, el poate ajunge să nu aibă simţul critic şi în orice context social nu va accepta niciodată o critică. Acest copil nu-şi va permite să piardă, va avea o toleranță redusă la eșec, va dezvolta un perfecționism bolnăvicios.

– Abordările de acasă şi la şcoală pot fi diferite. Au profesorii mână liberă pentru educaţie sau este necesară o conlucrare între părinți și cadrele didactice?
– Cadrele didactice sunt cele care descoperă copilul din alte unghiuri. În special învăţătorii din clasele primare. Ei sunt cei care se află în preajma copilului timp de patru ani şi sunt o figură semnificativă în procesul descoperirii și dezvoltării potențialului. Învățătorii ar putea să descopere şi alte aspecte pe care părintele nu le vede acasă. În treapta gimnazială figura cheie este dirigintele.

Dacă părintele consideră că ar fi bine ca profesorul să cunoască unele aspecte, ce țin de sănătatea copilului sau evenimente din dezvoltarea precoce, acesta trebuie să le comunice. Dirigintele, la rândul său, în cazul în care observă anumite fluctuaţii în comportamentul copilului, este binevenit să comunice părinţilor, evitând critica distructivă și judecarea. Este vorba de o colaborare deschisă în direcţia dezvoltării, descoperirii şi nu în direcţia blamării, învinovăţirii precum că copilul ar fi needucat. În perioada adolescenţei se întâmplă foarte multe lucruri. S-ar putea ca o bună parte din copii să aibă izbucniri emoţionale la care nimeni nu se aştepta.

– Adunările pentru părinţi sunt o ocazie potrivită pentru a le comunica părinţilor despre comportamentul copiilor?
– Comportamentul copiilor ar fi bine să fie abordat în mod individual. Părinţii pot fi invitaţi la şcoală pentru o discuție al cărei scop ar fi să fie clarificarea celor întâmplate. Deoarece a avut loc o situație sau un eveniment neplăcut, se vrea soluționarea acestuia, respectiv apare necesitatea de a înțelege ce s-a întâmplat cu acest copil pentru ca pe viitor să poată să fie prevenite astfel de întâmplări.
Nu putem nega faptul că, pe alocuri, se constată lucruri sau comportamente indezirabile, repetitive și intense. În astfel de situații se pot desfășura ședinţe în grupuri mici cu părinţii copiilor implicați în aceste acțiuni. Scopul acestora va fi focusat pe căutarea soluțiilor și strategiilor de prevenire.

– Totuşi, există situaţii când comportamentul unor copii este discutat la aceste şedinţe şi chiar părinţii sunt cei care vin cu fel de fel de propuneri, uneori chiar pentru a-i exclude pe ,,răii clasei”.Cum pot fi aplanate astfel de conflicte?
– De fapt, cel care ar trebui să câştige este copilul şi nu cadrele didactice sau părinţii. Ei sunt adulţi care au suficientă experienţă şi ar trebui să-şi direcţioneze potenţialul în favoarea copilului. Chiar dacă un copil a avut unele comportamente nepotrivite, asta nu înseamnă că el nu are şanse de reabilitare, pentru a reveni şi pentru a dezvolta un comportament adecvat. Experienţa a demonstrat că în fiecare copil există calităţi extraordinare, este nevoie doar de un efort pentru a descoperi acest potenţial. Chiar şi în acel „bătăuş” ar putea să existe nişte interese, curiozităţi, abilităţi constructive şi dacă le descoperi şi mobilizezi în direcţia potrivită, s-ar putea ca acel comportament de „bătăuş” să dispară.
Cu părere de rău, mai există şi părinţi care iniţiază discuţii în timpul şedinţelor de genul ,,ce rău au mai făcut copiii noştri”. Există şi cadre didactice, care salută astfel de discuţii şi îşi descarcă ofurile pe clasa pe care o are. De aici, apar şi discuţii între părinţi, care vizează un anumit copil ,,ce să facem cu el, pentru că perturbă liniştea sau imaginea clasei", vin și cu propuneri de exmatriculare. Aceasta este situaţia în R. Moldova. Aici, cu toții avem de învăţat cum să organizăm şi să desfăşurăm şedinţe cu părinții, astfel ca, acestea să fie în beneficiul copilului.

– Ce ar putea să facă învăţătorii pentru a ,,îmblânzi" copiii care au un comportament problematic?
– Există etichete atât negative, cât şi pozitive. Dacă etichetăm copilul negativ, el ajunge să se conformeze acelor etichete şi să se comporte corespunzător. Este ca o lege nescrisă. Cu cât îi zici mai mult că este bătăuş sau răul clasei, el se identifică cu această etichetă şi continuă să se comporte exact aşa. De aceea, mai potrivit ar fi să-l etichetăm pozitiv (dacă tot se obișnuiește să se apeleze la etichete), să-i descoperim potenţialul şi să-l încurajăm să facă ce-i reuşeşte bine. Astfel, el se va identifica cu acel comportament şi se va purta ca atare. Aici trebuie să contribuie atât părinţii, cât şi cadrele didactice. Niciunul nu este superior, doar că, învăţătorul ştie mai bine ce poate copilul în materie de cunoştinţe şi din prisma comportării lui în cadrul unui colectiv, grup, iar părintele îşi cunoaşte copilul de mic, din altă perspectivă.

– Cel puţin în clasele primare, părinţii au tendinţa de a căuta învăţătorul potrivit pentru copil. E normal ca părintele să aleagă profesorul sau de asta ar trebui să se ocupe administrația instituțiilor de învățământ?
– Totul depinde de aşteptările pe care le au părinţii de la procesul de studii. Din observaţii, am văzut că sunt părinţi care aşteaptă de la copilul lor să dobândească foarte multe cunoştinţe. În el să se pompeze cunoştinţe, astfel încât, încă din clasele primare, mai că să devină academician. Respectiv, dacă părintele doreşte ca, copilul să primească doar partea asta de instruire şi mai puţin îl interesează climatul psihologic din şcoală, atunci, să aleagă profesorul care se concentrează exact pe instruire.

Există părinţi care pun accent mai mult pe partea emoţională, psihologică, socială a copilului. Aceştia caută pentru copil un climat prietenos, respectuos, binevoitor faţă de copil. Un climat unde există şi empatie, respect, emoţie. Lor le sugerez să aleagă astfel de mediu. Aici mai funcţionează cumva şi legea atracţiei.

– Adulţii recurg deseori la compararea copiilor cu cei care au reușite mai bune la învățătură. Ce puteţi să ne spuneţi despre asta?
– Suntem în perioada de dezvoltare a societăţii în care încercăm să dezvoltăm personalităţi unice. Unice în sensul de a-şi descoperi şi dezvolta ce are mai bun. Mai mulţi ,,unici" creează o diversitate. Mai multă diversitate poate duce la o dezvoltare mai sănătoasă şi prodigioasă a societăţii.

Acum 20-30 de ani, exista o strategie – de a oferi cât mai mute exemple, modele, astfel încât, copiii trebuiau neapărat să tindă spre ele şi mai că să-şi dezvolte personalitatea la fel. Pe atunci, acea metodă funcţiona bine. Astăzi, mai avem sechele ale acelei practici şi destul de des, părinţii vin cu exemple în faţa copiilor precum că celălalt face mai bine şi ce ar fi dacă ar face ca el. În clasă se întâmplă cam la fel. Cadrele didactice identifică 2-3 modele, iar ceilalţi ar trebui să le urmeze.

În condiţiile în care vrem să dezvoltăm personalităţi unice, originale, diverse, dacă cu această metodă continuăm, s-ar putea să stingem această unicitate a copilului, să stingem procesul de căutare a sinelui, să stingem formarea încrederii şi a stimei de sine. Astfel, nu facem altceva decât nişte clone sociale: copiem pe celălalt, devenim ca celălalt, învăţăm ca altcineva, obţinem o profesie ca altcineva pentru că aşa a spus mama sau tata. Şi aici ne întrebăm ,,unde sunt eu"?

– Care ar fi imaginea ideală a unui învățător care asigură copilului mediul necesar să se dezvolte?
– Un cadru didactic care ar tinde spre ideal, ar fi o persoană care înţelege sufletul copilului. O persoană care reuşeşte să fie alături de copil şi în situaţii bune şi în situaţii rele. O persoană care ştie să dăruiască copilului emoţii, ştie să ofere cunoştinţe, lecţii de viaţă. Este o persoană care are harul de a fi pedagog. Este o persoană care cunoaşte şi partea didactică şi are şi un arsenal mare de metode şi strategii pentru a le dezvolta dragostea faţă de carte şi ştiinţe, față de sine și lumea din jur, față de viață. Pentru asta trebuie să-ţi iubeşti şi obiectul, să ştii să vii cu el în faţa elevilor astfel, încât aceștia să se îndrăgostească de ştiinţa pe care o predai.

– Vă mulţumim!

Raisa Răzmeriță

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Google News!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.