În interviul ce urmează descoperim experiența medicului peste hotare, diferența dintre doctorii francezi și cei de la noi, mita din spitalele noastre și speranța că sistemul medical, totuși, se va schimba într-o bună zi.
– De ce ați ales profesia de medic și anume neurochirurgia?
– Provin dintr-o familie de medici și auzeam foarte multe despre medicină încă pe când eram copil, iar când a venit timpul să-mi aleg facultatea nici nu s-a pus întrebarea unde să-mi depun actele. Am ales neurochirurgia, pentru că era un subiect neexplorat, am fost curios să aflu ce reprezintă această ramură a chirurgiei, a fost mai degrabă o provocare.
– Cum ați ajuns în Franța să vă faceți rezidențiatul?
– Prin intermediul Alianței Franceze, am aflat că se dau examene la rezidențiat în Franța. Bineînțeles că primul an am ratat, deoarece nu eram pregătit și nu știam cu ce se mănâncă această chestie. După asta am făcut un an de pregătire intensivă și așa am ajuns în Franța. Acolo am făcut cinci ani de internare în neurochirurgie, după care – încă doi ani de supraspecialitate în neurochirurgia stereotactică și funcțională.
– Care este diferența dintre un rezident francez la Medicină și unul moldovean?
– Marea diferență este că rezidentul francez este angajat la spital. El are responsabilitățile și obligațiunile sale, la fel ca un doctor. Bineînțeles că se află sub tutela specialiștilor, dar totodată primește un salariu și lucrează 24 din 24 de ore. Un rezident la ei are acces la toate intervențiile chirurgicale. La încheierea a cinci ani de rezidențiat, cred că am avut peste trei sute de intervenții făcute, ceea ce, din păcate, la noi nu există. Deosebirea este că un student de la ei face lucrul pe care la noi îl fac doar rezidenții, iar un medic tânăr îndeplinește munca pe care la noi o fac doar profesorii.
– De ce nu ați rămas în Franța?
– M-am reîntors în țară, pentru că nu am vrut să rămân acolo. În cei șapte ani petrecuți în Franța, m-am bucurat din plin și am colindat țara în lung și-n lat. Și apoi de ce să nu încerc să implementez la noi ceea ce am învățat în Franța? Iarăși o provocare, de altfel.
– Care este diferența dintre pacienții francezi și cei de la noi?
– Este o mare diferență, întrucât un pacient francez știe că atunci când se adresează la medic, în fața lui stă un specialist competent. Ei au un sistem medical bazat pe încredere care a fost câștigată în timp. Pe când la pacienții noștri de cele mai multe ori poți observa neîncrederea și nici măcar nu le poți reproșa nimic.
– Dar care este deosebirea dintre medicii noștri și cei de acolo?
– Ei au un sistem de selecție enorm, încă din primii ani de facultate cam 80 la sută din studenți sunt refuzați, pentru că după sesiunile de iarnă și vară din primul an doar 20 la sută ating o cotă minimă necesară de punctaj. Plus la toate, în afara pregătirii asidue, ei sunt remunerați cu salarii mari, deci medicii de acolo nu-și fac griji pentru viitorul lor.
– Există mita la ei?
– Nu. Pacienții acolo nu se condiționează. Desigur că pacienții îi pot aduce medicului în semn de recunoștință un plic, dar aceste chestii se întâmplă foarte rar.
– Ce ar trebui să se schimbe la noi, ca lucrurile să meargă tot atât de bine?
– Dacă s-ar prelua experiența din Occident, s-ar crea condițiile necesare și ar crește salariul, atunci concurența ar fi una sănătoasă. Pe când sistemul administrativ de la noi nu înțelege că nu poți să trăiești cu un salariu de două mii de lei, noi fiind practic impuși să luăm mită. Este un sistem controversat, din moment ce îți dă un salariu mizer și apoi îți reproșează că accepți mita. Plus la toate și societatea noastră închide ochii, oamenii preferă să plătească de la caz la caz, decât să ceară ca medicii să fie mai bine remunerați. Sistemul nostru medical a îmbătrânit, tot așa cum în parlament aceiași politicieni ne conduc câte 20 de ani, așa și la academii și universități profesorii au îmbătrânit și ne conduc până în ziua de astăzi.
– Care este situația din spitale la ora actuală?
– Paradoxul este că la noi se investește foarte mult în pereți, în reparații inutile și nu se investește în tehnică modernă, deci iar o metodă de spălare a banilor, de altfel, foarte simplă. Am avut ocazia să merg în vizită la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca din București și am fost uimit să văd că într-un salon erau cinci-șase pacienți care aveau acces la orice aparataj necesar și plus la toate erau deserviți gratuit. Chiar și implanturile spinale, care sunt foarte scumpe și care practic nu există la noi, ei le primeau gratuit, prin asigurare. Cred că, până la urmă, pacientul nu caută la spital condiții de hotel, ci calitatea actului medical. La noi, administratorii spitalelor nu au capacitatea de a gestiona corect bugetul.
– Și aici este vina administratorilor?
– Bineînțeles că da, este vina administratorilor că o fac conștient și vina medicilor că tolerează acest lucru. Medicii noștri sunt lipsiți de posibilitatea de a protesta, deoarece la noi în țară nu există o structură profesională care ar fi independentă de minister, așa cum este Ordinul medicilor în Franța și Colegiul medicilor în România.
– Este normal ca pacienții să consulte alți medici pentru a afla o a doua opinie?
– Este absolut normal ca să ceri și părerea altor medici, astfel poate s-ar evita unele confuzii, deoarece deseori medicul poate să insiste asupra unei intervenții chirurgicale, care uneori nu se dovedește a fi metoda cea mai bună.
– Dar în Franța există această tendință?
– Nu, în Franța nu există așa tendință, pentru că ei au încredere în medicii lor, ei sunt absolut siguri că în fața lor stă un adevărat profesionist care nu și-a cumpărat acest post, care nu și-a plătit diploma, lucru care, cu părere de rău, se mai întâmplă pe la noi.
– Ce intervenții chirurgicale considerați că sunt mai grele?
– Orice intervenție pe creier, măduva spinării, nervul periferic este importantă, există diferite grade de dificultate, totul depinde de experiență și numărul pacienților tratați. Alta este problema, medicii neurochirurgi depind foarte mult de aparataj, la ora actuală spitalul nu dispune de un dril care ar face trepanarea craniului în mod automat, deci facem acest lucru mecanic chiar și în zilele noastre, un lucru de neconceput. Dificultatea deseori depinde nu atât de gravitatea intervenției, cât de lipsa utilajului corespunzător.
– Care a fost cea mai lungă operație de până acum?
– Cea mai grea a durat opt ore fără întrerupere.
– Cum explicați pacienților că totul nu a decurs așa cum v-ați propus?
– Este neplăcut să-i explici familiei că, din păcate, nu ți-a reușit să faci ceea ce ți-ai propus, din cauză că tu ai greșit sau că patologia nu ți-a oferit această posibilitate. Aici probabil este cea mai mare frustrare a noastră, deseori preferăm să nu-i comunicăm pacientului speranța vieții.
– Nu credeți că nu este corect față de pacient?
– Cred că depinde de la caz la caz, sunt oameni care nu doresc să afle adevărul, dar sunt pacienți care țin cu tot dinadinsul să știe purul adevăr și atunci decizi cum este mai bine.
– Aveți vreun ritual special înainte de a intra în sala de operații?
– Ritualul nostru este că permanent revizuim pașii care îi vom face în sala de operație, chiar dacă aparent poate fi cea mai banală operație. În gând repetăm de zeci de ori schema operației, chiar și înainte de somn. Cu cât retrăiești totul înaintea intervenției, cu atât ești mai sigur în timpul operației.
– Ce faceți în timpul liber, în afara medicinei?
– Cânt la chitară, ascult muzică, ies cu prietenii pentru a scăpa de stresul zilei și fac sport, fiindcă sportul este obligatoriu pentru un chirurg. Ca să faci intervenții chirurgicale, trebuie să ai o condiție fizică foarte bună.
– Cum sunt relațiile dintre medicii de la noi?
– Se observă o concurență nesănătoasă între medicii de la noi din cauza salariilor mizere. Atunci când doctorii depind de pacient, apare concurența, cu cât ai mai mult tupeu, cu atât ești mai bine plasat economic. Iar din moment ce ai bani, ești superior unui medic care nu-i are. Corupția elimină concurența sănătoasă, lucru care se întâmplă la noi destul de des. Astfel, medicii talentați fug peste hotare, rămân cei care pot să-și cumpere un loc de muncă.
– Unde vă vedeți peste zece ani?
– În Moldova încă nu m-am dat bătut, dar dacă aș vedea că sunt într-un impas aici, nu ar fi o problemă să plec în România sau în Germania, acesta este traseul care mi-ar plăcea să-l străbat.
