Disputa însă, în cadrul diverselor emisiuni mai ales, ia dimensiuni artificiale: o directivă nouă, centrată pe elev să-l determine să învețe, să obțină cunoștințe bune, să-i educe conștiința învățării, – este mai mult blamată decât încurajată. Mulți sunt furioși pe noile schimbări. Părinți, elevi, parlamentari stângiști, devin și mai roșii de mânie că numărul elevilor cu note mici sau negative este în creștere. Toleranța profesorilor de a închide ochii la convingerea unor elevi ce consideră că cititul cărților este o metodă didactică demodată, că frecventarea orelor ține mai mult de duritatea cadrului didactic, că perseverența învățătorului în momentul predării obiectului său se referă și ea de domeniul trecutului, – iată problemele adevărate cărora ar trebui să le găsim soluții.
Școala, un refugiu de relaxare sau aerisire a creierului?
Se știe că atunci când aștepți o schimbare, aceasta trebuie să vină de la sine. Cu atât mai mult când reforma este de domeniul învățământului, trebuie să-ți faci o igienă mentală. De-a lungul activității mele didactice am întâlnit și elevi pentru care conta doar diploma de studii pentru a putea pleca cu ea „la Italia”, acolo unde îl așteaptă părinții. O altă categorie de tineri sunt în trecere cei trei ani de liceu la îndemnul părinților, pentru care această instituție este mai mult un refugiu de relaxare, dar nu de aerisire a creierului. La aceste categorii de tineri, de obicei zgomotoși în purtarea lor dezinvoltă, aproape că arătam ca un manechin cu o carte în mână. Cu o prudență zilnică ridicam cartea în sus ca să alung spiritele negre din capul unor elevi, repetând același slogan în fiecare zi: „Scuzați, elevi, eu țin în mână o carte”. Mă întreb, îi întreb pe mulți colegi, pentru care personajul lui Sadoveanu, domnul Trandafir, este un model de pedagog, pentru care pedagogia este munca cu care s-au logodit, oare toleranța de a accepta cantitatea numerică este o soluție? Deci, vina nu trebuie pasată în reforma învățământului – restricții la examene, predarea materiei conform standardelor europene,- dar în lipsa conștiinței elevului față de carte, de cunoaștere. Dragostea de carte trebuie să pornească din familie. Am și câteva teze nescrise, greu acceptate de mulți, că cea mai bună școală este familia. Cei mai buni pedagogi sunt părinții. Ne-am obișnuit însă să cerem doar de la profesor, de la inspectorat, de la minister cerințe, obligații, iar familia în timpul de față aproape că nu mai are pondere asupra copilului, decât cea financiară. Cunosc și câteva răspunsuri ale părinților neputincioși în fața odraslelor de 18-19 ani: „eu îl trimit la școală, profesorul trebuie să aibă grijă de el”, „este matur, nu mai am nicio influență asupra lui”, dar și mai grav este atunci când părinții se plâng că prea multă materie predată în școală dăunează sănătatea copilului.
Respectul pentru școală este suportul întregii societăți
Mă gândesc, oare cu asemenea „obiective” din glumele lui Creangă „de prea multă carte a înnebunit”, dacă vor învăța toți, cine va paște cârlanii” etc., nu cumva Chișinăul va rămâne cel mai frumos sat din Europa? (Apropo, Creangă își atribuia aceste persiflări, datorită modestiei sale înțelepte, o obligație morală de evoluție a inteligenței sale). Respectul pentru școală, pentru studii, pentru cunoștințe, trebuie să vină din suportul întregii societăți. De școală are nevoie întreaga societate din RM. Nu controalele inspectorilor bazate mai mult pe principiile de a-și demonstra superioritatea în fața subalternului, nu aroganța directorilor în fața angajaților creează un mediu educațional performant, ci unirea principiilor bune ale competențelor acestora și conștiința lucrului bine făcut pot aduce rezultate frumoase în școală.
Silvia Strătilă
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
