Astfel coardele alăutei, lovite prea tare, răsună și plesnesc: confuzul son se pare a promite abia începutul cântecului, dar nimene nu se mai așteaptă a-i auzi sfârșitul… Mickiewicz, Konrad Wallenrod

(PARTEA 1) IOAN-VODĂ CEL CUMPLIT – INTRODUCȚIUNEA și AVENTURIERUL 

(PARTEA 2) IOAN-VODĂ CEL CUMPLIT – CHEMAREA ȚĂRII 

(PARTEA 3) IOAN-VODĂ CEL CUMPLIT – ÎNCEPUTUL DOMNIEI – REFORMELE

(PARTEA 4) IOAN-VODĂ CEL CUMPLIT – URA PENTRU BOIERI ȘI CĂLUGĂRI. ÎNCEPUTUL LUPTEI

(PARTEA 5) IOAN-VODĂ CEL CUMPLIT – MARELE STRATEG

(PARTEA 6) IOAN-VODĂ CEL CUMPLIT – CATASTROFA / TRĂDAREA

(…)

1. Era anul 1577: trei ani de la pieirea lui Ioan-vodă. Pe tronul Moldovei, după ce și-l cumpărase cu un tribut îndoit și cu pâraie de sânge românesc, domnea în liniște, ca într-un cimitir, Petru cel Șchiop, încungiurat de ciocoi, cari îl numeau "matcă fără ac", și de călugări, cari îi admirau cunoștințele în astronomie și în muzică.

Țăranii nu aveau ce mânca. Visteria era seacă. Ienicerii, cari formau garda princiară, erau stăpâni prin orașe și prin sate.

Deodată sosește un curier: cozacii se pregătesc a trece Nistrul, având în fruntea lor pe un frate al lui Ioan-vodă…

2. Mult poate un nume! La Roma era de ajuns ca un Commod sau un Eliogabal să se numească Antonin pentru ca pe dată tot imperiul să-i aclame cu entuziasm, aducându-și aminte de fericiții timpi sub Antonin cel Piu și sub Marc-Aureliu Antonin!

În ochii francezilor, unul din cele mai mari merite ale lui Napoleon III fu calitatea sa de nepot al lui Napoleon I.

Judecați dară de impresiunea produsă asupra moldovenilor prin vestea venirii unui frate al neuitatului martir de la Cahul!

3. Pretendintele era fiul armencei, mumei lui Ioan-vodă; însă fiu din un alt tată, un tată nedomn și chiar neromân.

Dacă boierii și călugării imputau ca o crimă originea armenească numai maternă a lui Ioan-vodă, apoi cu cât mai pronunțată cată să fi fost aversiunea lor pentru acest frate, nu fiu domnesc, armean și de pe tată și de pe mumă!

Prima așezare a armenilor în Moldova fuse anterioară descălecării așa-numitului Dragoș-vodă; dar în curs de trei secoli de emigrațiune mica lor colonie nu știu a se întruni cu românii; ea rămase diferită prin religiune, prin limbă, prin obiceiuri, prin ocupațiuni, prin încuscriri.

Din această cauză, moldovenii priveau totdauna cu un despreț suprem pe laborioșii armeni, acufundați cu totul în negoțul lor, numindu-i păgâni, și bisericii lor zicându-i capiște

Ei bine! un armean, un paria al societății moldovene fu primit acum cu brațele deschise, numai pentru că avusese aceeași mumă cu nemuritorul erou al României!

4. Carabied Serbega așa-i era numele armenesc e cunoscut în cronicele noastre sub porecla de Ioan Crețul, după caracterul părului, iar în analele cozace sub acea de Ivan Potcoavă, fiindcă frângea între degete potcoava de cal.

Nalt, bine făcut, având o forță extraordinară, brav până la temeritate, acest domn, adevărat frate cu Ioan-vodă, fugind în urma catastrofei de la Cahul, își găsise un refugiu peste Nistru.

Antipatiile sale și ale cozacilor erau comune: îi însuflețea deopotrivă același simț de răzbiunare contra păgânilor.

Așadară, în curând Potcoavă își câștigă un renume teribil care răsuna până-n fundul Moscoviei și până la haremurile Stambulului; vitejiile sale contra turcilor din Budjac și a tătarilor din Crâm îl făcură groaza mahometanilor și "Roland" al poeziei slavo-orientale!

Născut și crescut în Moldova, frate al unui mare domn moldovenesc, el se scârbea de numele de armean și se fălea cu acela de român, pe temei că e român oricine voiește și simte românește: la anticii noștri străbuni doi împărați din cei mai eminenți, Traian și Alexandru Sever, a fost unul barbar din Spania, cellalt barbar din Siria…

Astfel, gloria personală a lui Potcoavă măgulea amorul propriu național al moldovenilor, cari își atribuiau și aveau cuvânt de a-și atribui loruși cu mândrie victoriile înstrăinatului viteaz, și figura lui apărea cu atât mai mare cu cât mai mult o exagera fama depărtării și cu cât mai mică se vedea de aproape caricatura domneascâ a lui Petru cel Șchiop…

5. După fatala bătălie de la Cahul reușise a scăpa în patrie căpitanul cozacesc Kopycki, păstrând în inimă un devotament postum și religios pentru memoria lui Ioan-vodă.

Tot atunci se retrăsese peste Nistru, de frica persecuțiunii lui Petru cel Șchiop, fostul pârcălab de Roman, Țopa; își cumpărase o bucată de pământ la hotarul Moldovei; se însurase cu o femeie cozacă și, privind cu dor de pe țărmul fluviului la părăsita țară, gemea după un trecut, ofta după un viitor.

Acești doi, Kopycki și Țopa, întreprinseră acum a da lui Potcoavă coroana frățâne-său lui Ioan-vodă, veștejită de trei ani pe fruntea unui trândav cirac al Porții otomane.

Pe de o parte, ei își formară un puternic partit în interiorul țării, pentre vechile sluji ale glorioasei domnii trecute; pe de altă parte, prin bani și promisiuni, adunară câteva centurii de cozaci; în fine, arătând lui Potcoavă scrisorile moldovenilor, cari îi propuneau cu stăruință tronul fratern, îl îndemnară a profita de ocaziune.

6. Aflând despre mișcarea periculosului rival, Petru cel Șchiop începu a-și organiza armata, rugând totodată pe comandanții poloni de pe la fruntariile Moldovei ca să oprească cozăcimea de a călca tractatul de pace dintre Polonia și Imperiul otoman.

Potcoavă, Kopycki și Țopa, neavând încă sub arme mai mult de 300 de voinici, crezură de cuviință a mai amâna întreprinderea până la un moment mai oportun, se retraseră de la hotarul Moldovei și se împrăștiară cu scop de a recruta mai multe forțe: Kopycki merse la cetatea Bar, Țopa la orașul Breslaw, însuși Potcoavă se așeză în târgușorul cozacesc Nemirov.

În acest interval, guvernul polon, strâmtorat de cererile unui ceauș turcesc venit din partea lui Petru cel Șchiop, se văzu silit a aresta pe turburători: un căpitan fu expedit la Nemirov cu trei escadroane pentru a pune mâna pe Potcoavă.

Viteazul avea pe lângă sine numai 50 de cozaci pedeștri cu puște; dar în pieptul său bătea inima unui frate al lui Ioan-vodă: el nu se înfricoșă a ieși în câmp întru întâmpinarea unui detașament de șase ori mai numeros, înfruntând Polonia în mijlocul Poloniei.

Pentru a putea intra în Nemirov, căpitanul polon trebuia să treacă un râuleț; Potcoavă se puse în cale-i, vârânduse cu ai săi în apă până la brâu, cu puște ațintate.

Renumele adversarului și tăria pozițiunii ce-și alesese speriară pe trimisul regal: el se retrase cu cele trei escadroane fără a fi slobozit un singur foc; Potcavă se întoarse liniștit în târgușor.

Dar orizontul său se posomorâse: el nu mai putea rămânea în Polonia.

În acest moment hatmanul cozăcesc Șah îi propuse serviciile sale, cari, unite cu ale lui Țopa și Kopycki, se rădicau în totul până la o mie de ostași de frunte.

Nu era timp de a se mai gândi. Tobele răsunară: Potcoavă trecu Nistrul, lăsând la spate răzbunarea guvernului polon și privind în față armata lui Petru cel Șchiop…

7. Invaziunea cozacilor în Moldova se operă prin județul Soroca.

Poporațiunea acestui district, o amestecătură de români cu tătarii pecenegi din secolul XIII și cu o colonie de genovezi din secolul XIV, se distingea prin spiritul său războinic.

Așezați la hotarul țării, ei știau totdauna a-l apăra cu pieptul lor, când contra polonilor, când contra tătarilor: abia se arăta inamicul pe sacrul țărm al Nistrului, în clipă sorocenii se strângeau grămadă, îl răspingeau și-l goneau adesea chiar dencolo de fluviu.

Înșiși cozacii o pățiseră nu o dată, și o pățiseră foarte rău, cu hânsarii, așa se numea brava miliție districtuală, comandată de pârcălabul Sorocei.

Prin urmare, să fi fost iubit sau, cel puțin, să fi fost respectat Petru cel Șchiop, Potcoavă cu o mie de aventurieri cu greu străbătea prin războinicele maluri ale Nistrului.

Dar sorocenii, ca și toată țara, urând și desprețuind pe necapabilul lor domn, cozacii fură primiți ca nește amici, Potcoavă ca un mântuitor…

"Acolo mulți i s-au închinat", zice cronicarul Urechea.

8. Apropiindu-se de Iași, eroul nostru fu oprit de armata lui Petru cel Șchiop, care puse în prima-i linie 500 de turci, dându-le ordinul de a trage dentâi din tunuri și apoi a se arunca în atac cu armă albă.

Dar Potcoavă moștenise o scânteie din acel geniu militar care caracteriza într-un grad suprem pe răposatul Ioanvodă, făcându-l să prevază și să preîntâmpine toate planurile inamicilor.

Înțelegând gândul lui Petru cel Șchiop, el porunci cozacilor a se culca jos la pământ, până ce gloanțele tunurilor vor trece dasupra capetelor.

Atunci, sărind pe neașteptate în picioare, ei descărcară în turci toate puștile: trei sute otomani căzură morți.

Petru cel Șchiop crezu totul pierdut și rupse la fugă. Victorie, goană, măcel…

9. Moldovenii nu luară de loc parte la bătălie. Toată acțiunea se petrecuse numai între cei 500 turci din prima linie și cozaci.

Dindată ce otomanii fură bătuți, oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea mai denainte.

10. Prin o singură victorie Potcoavă luă acel tron pe care Petru cel Șchiop nu-l putuse lua cu toată armata turcămaghiară-munteană decât cu ajutorul celei mai mârșave trădări, după trei luni de o luptă necurmată, unde fusese bătut și tot bătut în zece rânduri; acel tron, pe care încă mai nainte Ioan-vodă el însuși l-a fost luat de la Bogdanvodă fără a vărsa o picătură de sânge.

În această cronologie se cuprinde o profundă lecțiune filozofică, la care cată să se gândească mult, foarte mult toți domnii de pe fața pământului: tronurile se dobândesc lesne și se pierd cu greu de cătră acei ce-i vrea țara, se dobândesc cu greu și se pierd lesne de cătră acei ce țara nu-i vrea.

Așa fu, așa este, așa va fi totdauna.

11. Intrând în Iași, Potcoavă fu coronat sub memorabilul nume de Ioan-vodă.

Dar domnia-i fu atât de scurtă, încât nu e chip a ne pronunța asupra capacității administrative și diplomatice a acestui mare ostaș.

Prima-i grijă fu de a trimite ambasadori la Constantinopole, ca să cerce de nu cumva vor reuși a-i scoate învestitura domnească.

Apoi eliberă de prin închisori gloate de prizonieri creștini, căzuți în trecut la mâna păgânilor și păziți în capitala Moldovei, sub prevegherea temnicerului turcesc Petru cel Șchiop.

În fine, numi boieri: Țopa deveni mare vornic al Țăriide-Jos, Kopycki pârcălab la Hotin, Șah hatman…

12. Nu trecu mult timp, și eternul nostru fugar, Petru cel Șchiop, reveni cu o puternică armată de munteni, tătari din Budjac, turci din Dobrogea, adunați prin firmanul imperial al lui Amurat III… uitasem a spune că sultanul Selim II nu mai era; el murise de beție în anul morții celei vitejești a lui Ioan-vodă.

Mai mulți moldoveni, moldoveni, vai! de felul pârcălabului Ieremia Golia, se adauseră cătră oastea păgână, ridicată ea singură la o cifră denaintea cării ar fi tremurat oricine afară de Potcoavă.

Fidel sistemului fratern, acesta nu aștepta a fi atacat acasă, ci, cu mulți-puțini câți avu lângă sine, ieși cu semeție el însuși drept contra inamicului, ajuns deja în prejmetele Iașului.

13. Răposatul Bălcescu analiză bătălia de la satul Docolina în următoarele câteva cuvinte, pline de acea limpeziciune critică care distingea pe nemuritorul nostru istoric:

"La 1578 vedem pe Petru cel Șchiop a întrebuința aceeași tactică ce vestitul catarginez Annibal întrebuință în bătălia de la Zama.

În lipsă de elefanți, însă, el puse în fruntea liniei sale de bătălie cirezi de vaci și herghelii de cai, pentru ca să calce pedestrimea lui Potcoavă.

Lui i se prileji aceeași nenorocire ce întâmpină vestitul biruitor de la Canne: căci cozacii, stând pe loc și lăsând să se apropie oștirea lui Petru-vodă, deodată sloboziră focurile într-însa.

Atunci, acea herghelie de cai și cireadă de boi spăimântându-se, se întoarse înapoi, și, năvălind peste oastea lui Petru-vodă, o puse în neorânduială.

Cozacii se folosiră d-această împregiurare, o izbiră deodată d-a dreapta și d-a stânga, și lesne o învinseră.

14. Ciudat lucru! Petru cel Șchiop, carele știa bine elinește, citise pe Polybiu numai pentru a imita greșelile lui Annibal, dând astfel lui Potcoavă o frumoasă ocaziune de a birui întocmai ca marele Scipion.

Natura, nu lectura face adevărații generali, cari sunt și ei poeți, adesea poeți sublimi prin varietatea și mărimea ideilor, prin frumusețea și armonia formei, prin ușurința concepțiunii, prin efectul finalului, prin darul de a improviza.

15. După victoria de la Docolina, Poarta otomană se sperie, întocmai ca și când ar fi văzut înviând din morți pe teribilul Ioan-vodă: noi ordine fură expedite la munteni, la transilvani, la tătari și la beglerbeiul Rumeliei, ca să intre cu toții în Moldova, reașezând pe tron pe Petru cel Șchiop.

16. Caracterul lui Potcoavă prezintă un tip de cavalerism din evul mediu; despreț pentru foloase materiale, amor furios de renume.

Cu o mână de oameni, el arătă lumii că știe să-și cucerească o purpură.

Cu o mână de oameni, el arătă lumii că știe a învinge o hidră.

De patru ani în luptă necurmată cu păgânii, el nu fu bătut niciodată…

Ei bine! decăt să-și riște o reputațiune, câștigată prin un șir de vitejii minunate, el preferi acuma, după o lună de domnie și după două victorii strălucite, să renunțe de bună voie la coroana fraternă, pierzând tronul, dar conservând gloria.

Pe când Petru cel Șchiop fuge cu rușine și cu disperare de pe câmpul Docolinei, Potcoavă adună divanul țării și-i declară, cu demnitatea unui învingător, că el "nu voiește a mai domni".

Apoi ia cu sine cele 14 tunuri, cucerite în bătălia de lângă Iași și pe cari le socotea cu tot dreptul ca un netăgăduit trofeu personal, și se retrage în liniște peste Nistru.

17. Prin capriciul azardului, guvernul polon însărcină cu arestarea lui Potcoavă tocmai pe generalul Mielecki, acela care, dacă vă mai aduceți aminte, se încercase cu cinci ani mai nainte a restabili pe tron pe Bogdan-vodă și fuse alungat de pe teritoriul Moldovei de cătră vornicul Dumbravă.

Mielecki cunoscuse pe Ioan-vodă, auzise de Potcoavă, și, pățit o dată de la unul din frați, se teamea a nu mai păți o a doua oară și de la cellalt: astfel, deși avea la dispozițiunei toate forțele armate ale regatului contra unui singur om, totuși, el crezu mai demn a birui prin trădare.

Amăgit cu promisiuni de iertare și chiar de răsplată pentru mărețele sale fapte contra vrăjmașilor numelui creștin, Potcoavă se dede el însuși, cu toată artileria și cu toate tezaurele sale, în ghearele perfidiei: fu ferecat la mâini și la picioare și aruncat în temniță.

18. Cozacii și moldovenii fură cuprinși de indignațiune; dar o resimțiră mai cu seamă Kopycki și Țopa, în cari o nestinsă iubire pentru familia lui Ioan-vodă se unea cu o ură mortală contra lui Petru Șchiopul.

Hatmanul Șah și de astă dată se înțelese cu dânșii. Potcoavă avea un frate bun, mai mic de ani, numit Alexandru; ca și dânsul, armean prin sânge și român prin cuget; ca și dânsul, refugit peste Nistru, ca și dânsul, semănând la caracter cu neuitatul Ioan-vodă.

"În lipsa potcoavei avem o talpă!" strigară cozacii, aducând în Moldova pe noul pretendinte.

Petru cel Șchiop rămase fidel principiilor sale; el fugi sprinten mai nainte de a fi văzut fața inamicului.

Alexandru-vodă intră în Iași și primi coroana țării.

19. Această domnie, ca și a lui Potcoavă, ținu abia o lună. Noul principe nu avuse încă timpul de a-și organiza o armată, când iată o puternică oaste turcă, transilvană și muntenească cotropește țara.

Alexandru-vodă, cu vro câțiva cozaci, se închide în palatul domnesc, decis a susține un asediu.

20. Pentru un Ioan-vodă fu de ajuns o zi, o noapte, să ia o cetate ca Brăila sau ca Benderul.

Petru cel Șchiop pierdu un șir de zile de nopți fără a putea reduce o casă!

"A bătut pregiur curtea din câșlegi până la meazipărăsimi", zice cronica țării.

Lipsit de praf de pușcă și de proviziuni, Alexandruvodă tot însă nu capitulă.

Ieșind cu ai săi din palat, el străbătu în întunericul nopții prin posturile armatei inamice și fugi în direcțiunea lacului care scaldă o coastă a capitalei.

Aci însă îl ajunseră gonașii.

După o luptă furioasă, puiul de erou fu prins și -oroare! — deja pe jumătate mort din rănile primite în bătălie, el expiră în țeapă.

21. Aproape de locul bătăii, Petru cel Șchiop zidi monastirea Galata, precum frate-său, domnul muntenesc zidise adiniori o biserică pe locul bătăliei cu vornicul Dumbravă.

Și biserica unuia, și monastirea celuilalt încăpură amândouă în grifele a niște greci, îmbrăcați în haine de călugări.

Iată cine trăgea foloase din sinuciderile românilor.

22. Dar pe când Alexandru-vodă moare în Iași din mâna unui calâu turcesc, ce oare va fi făcând groaznicul Potcoavă, pe care îl lăsarăm în fundul unei pușcării?

Va muri și el, nu vă îndoiți; va muri și el tot din mâna unui călău turcesc: căci așa fu scris în cartea destinului pentru câteșitrei frații, legați prin sânge, prin eroism și prin martiriu!

23. Enric de Valois de demult nu mai domnea în Polonia. Chiar în anul pierii lui Ioan-vodă el fugi dintr-un regat ce nu-l meritase, alergând la tronul Franței, rămas vacant și pe care urcându-se dovedi în curând și acolo că nu merita nici pe acela.

După ce polonii își aleseră rege, iarăși și iarăși din îndemnul Turciei, pe Ștefan Batori… acel bei transilvan, care dintâi trimisese oști contra lui Ioan-vodă și apoi extrădase muntenilor pe vornicul Dumbravă.

24. Cu câteva zile mai nainte de oribila pieire a lui Alexandru-vodă, regele polon primi de la sultan următoarea epistolă, reprodusă aci după original:

"Etern-victoriosul fiu al lui Selim-han, nepot al lui Suleiman-han, Amurat-han.

Lăudatule între cei mai aleși monarhi creștini! cârmaciule popoarelor lui Isus! tu, carele târâi după tine poalele generozității și ale venerațiunii! maiestosule și respectabilule stăpân al țărilor polone! rege Ștefan Batori, a cărui viață dea Allah să se sfârșească pe calea cea dreaptă!

Pe dată ce această scrisoare imperială va ajunge la mâinile tale, ia aminte ceea ce urmează.

Nu e mult timp de când un turburător al ordinii publice, punându-se în capul unei monstruoase adunături de cozaci din Mankerman, din Czerkas, din Kanev și din Braslav, dentâi cucerise Moldova și apoi, după mii de pustiiri și neorânduieli, se întoarse înapoi în regatul său.

Deși mai în urmă hatmanul tău reuși a pune mâna pe cei vinovați, totuși, grăbindu-se a merge întru întâmpinarea persoanei tale, el se mulțumi a-i distribui sub pază prin felurite casteluri, odată cu turburătorul cel de frunte.

Aflând noi toate acestea, chiar când ne pregăteam a cere cu stăruință extradițiunea capului invaziunii, viu sau mort, iată că tocmai atunci, spre mai marea noastră mirare, primim știri de la legitimul bei moldovenesc și de la prea onorabilul Daud-bei, sanjac de Silistria, cum că un alt nemernic, ce se zice a fi frate cu acela de mai nainte, năvăli acum cu vro 2 000 de pușcași cozaci călări și pedestri, tăiând și arzând toată țara Moldovei și amenințând însăși capitala Iașii.

Știi bine că din timpii respectabililor și onorabililor străbuni ai noștri, ale căror morminte Allah să le încunune cu o lumină eternă! și până-n ziua de astăzi, ambele noastre popoare, păzind strict condițiunile păcii, considerau totdauna tractatul ce ne leagă a fi un izvor de putere și o temelie de prosperitate pentru fiecare din ele.

Dar acum, când un hoț netrebnic, ieșind din hotarele Poloniei în fruntea unei bande de vagabonzi și tâlhari, cutează a inrumpe în Moldova, țară atârnată de posesiunile noastre cele de Dumnezeu ferite, când el o pustiește în mii și mii de moduri și apoi se întoarce înapoi în hotarele Poloniei, fără a găsi acolo pedeapsa crimelor sale, oare unele ca acestea nu sunt ele o vederată călcare a tractatului nostru de pace?

Mai apoi, când hatmanul tău, punând mâna pe turburătorul cel dentâi, îl lăsă în liniște, fără a ni-l trimite nouă la fericita noastră Poartă, viu sau mort, oare toți vagabonzii și toți trântorii din Polonia nu sunt ei încurageați a crede cum că nește asemenea hoții și amestecături nu numai nu vor fi pedepsite, ci încă, din contra, răsplătite și susținute?

În adevăr, nepăsarea și moleciunea din parte-ți sunt singura cauză atât a cutezării primului turburător, precum iarăși a invaziunii celui de al doilea!

Adu-ți aminte că numai prin înalta noastră protecțiune urcându-te pe tronul regal, tu însuți ne promiteai nouă un nemărginit devotament intereselor noastre: oare evenimentele astea din urmă, întâmplate sub regimul tău și prin neglijența ta, oare ele să fie realizarea acelor promisiuni ale tale?

Așadară, îndată ce atingerea acestei epistole îți va onora mâinile, prudența ta și spiritul amiciei ce ne unește cer deopotrivă ca să nu întârzii a trimite la fericita noastră Poartă, viu sau mort, pe turburătorul Moldovei, care se adăpostise în hotarele Poloniei și se află până acum în a ta dispozițiune.

Încât privește pe secundul turburător, apoi ți se cade neapărat și nezăbovit a te pune tu însuți în capul oștilor tale, cu cari, dacă poți, prinde-l și-l pedepsește cu toți ai săi; iar dacă alți inamici exteriori sau debilitatea forțelor tale sau vro altă împiedicare te va fi oprind de la aceasta, atunci fă-ne cunoscută nouă slăbiciunea-ți, și noi înșine îți vom trimite în ajutor nenumărate armate.

Pe de altă parte, întâmplându-se cumva că povățuitorul acestor nemernici să scape din mâinile oaștilor noastre și să fugă în Polonia, apoi vei fi dator în orice chip a-l prinde și a ni-l expedi nouă viu sau mort.

Căci îți declarăm ție că nemic nu te va putea scuza înaintea noastră la caz de nu ne vei trimite viu sau mort pe capul primei turburări sau de vei protege orișicum pe turburătorul ăst de al doilea: atunci pacea noastră internațională fiind săpată în cele mai profunde ale sale fundamente, războiul va sfâșia fericirea și binele popoarelor!

Prin urmare, îți mai recomandăm încă o dată de a nu cruța și a nu amâna nici unul din mijloacele câte se pot închipui prin energie și prin înțelepciune pentru ca să conservi binefacerile păcii și ale legăturilor de vecinătate de cari se bucură ambele noastre țări.

Scris în ultimele zile ale sacrei lune Zil-hidjdje, în anul hegirei nouă sute optzeci și cinci, în capitala Constantinopole."

25. Reproduserăm textual această curioasă epistolă, sau, mai bine, această semeață poruncă, pentru a arăta deplin gradul de înjosorâre vasală la care ajunse mândra Polonie față cu Poarta otomană, prin stupiditatea unui Enric de Valois și prin slugărnicia unui Ștefan Batori.

26. Soarta grăbise finitul lui Alexandru-vodă, fără participarea regelui polon.

Dar Potcoavă rămânea: așadară fostul perzecutor al lui Ioan-vodă și al vornicului Dumbravă tot încă mai avea în rezervă o ocaziune de a-și demonstra acum, ca rege polon, zel și supunere la ordinele lui Amurat III, precum și le demonstrase altădată, ca bei transilvan, la ordinele lui Selim II.

27. Scena ce o vom descrie se petrecu în Leopole, seculara capitală a Galiției, respectată sub toate dominațiunile: ruteană, polonă, austriacă.

Acest oraș se afla totdauna în cea mai strânsă legătură cu Moldova și chiar cu Țara Românească.

Când amic, când neamic, istoria lui adesea se confundă cu istoria română, în cât timp avuse și el o istorie a sa, și noi o istorie a noastră.

Aliată cu Alexandru cel Bun și cu Mircea cel Mare, comuna Leopolii se bucura în secolii XIV și XV de nește imense prerogative comerciale în tot cuprinsul României, de la Nistru și până la Severin.

Apoi Ștefan cel Mare, în războiul său cu polonii, ajunse cu fier și sabie până sub murii acestei capitale, pustiind într-un mod înfricoșat toate satele dimpregiur și chiar mahalalele, și se zice noi nu ne pronunțăm se zice că în jaful palatului unui magnat galițian ar fi găsit acolo cea mai veche cronică moldovenească, descoperită zice-se în anii trecuți sub numele de Cronica lui Huru.

De aci înainte Bogdan cel Chior, pășind în urmele tătânisău, veni și el cu o puternică armată a brava zidurile Leopolii și se întoarse încărcat de pradă.

Ca antic și unic depozit al mărfurilor moldovene în Polonia, acest oraș se umpluse în cursul timpului de neguțători români, din cari unii, ajutați dintâi de Alexandru Lăpușneanul, cel mai bigot dintre tirani, fundară aice, pe la mijlocul secolului XVI, o frumoasă biserică de rit oriental, cunoscută până astăzi sub numele de "biserica moldovenească".

28. În 1578 petrecea din întâmplare în Leopole un italian din Florența, numit Filip Talducci.

El lăsă în manuscript o narațiune, păstrată până astăzi în Arhivul Mediceu, și pe care o traduceam aici din literă în literă, precum în tribunaluri se înregistrează fără nici o schimbare depunerile unui martur ocular.

29. "Plecând din Varșavia, regele poruncise a închide în castelul Rawa, în provincia Masovia, sub cea mai aspră pază, pe fostul domn moldovenesc Potcoavă.

Mai în urmă dede ordin a-l strămuta la Leopole, unde venise un ceauș turcesc, nu cu alt scop, precum știa toată lumea, ci numai pentru a cere capul lui Potcoavă.

Tot cu aceeași țintă sosi și un ambasador din partea lui Petru cel Șchiop, aducând regelui peșkeș 50 boi, 4 buți de tămâioasă, 2 buți din lămâi sărate de cele mici și un frumos armăsar.

Pe aci luni dimineața, în 16 a lui iuniu, regele se depărtă pe două zile din oraș, sub pretext de vânâtoare, după ce mai întâi poruncise ca toată poliția să stea sub arme, precum și garda regală, iar porțile orașului să fie închise.

Ceaușul turcesc fuse îndemnat a ieși din Leopole atât pentru a se feri de pericol personal, cum și pentru a se masca rușinea vasalității guvernului în privința Turciei.

Toate aceste măsuri fură ocazionate prin neobicinuitul concurs de oameni armați, veniți la Leopole sub cuvânt de a onora prezința regelui, dar în realitate, precum se vorbea, mai ales pentru a asista pe Potcoavă.

După plecarea regală și regularea celor poruncite, ceva mai înainte de ameazi, principele prizonier fu adus pe piață, fără ca să-l țină cineva, căci își ceruse această singură grație, după ce îi fusese anunțată sentința de moarte.

Scena răsună de zgomotul oamenilor și de vuietul tobelor. Potcoavă trecu de două ori d-a lungul pieței, netezinduși barba și privind la public fără cel mai mic semn de frică; apoi rugă să-l asculte și, făcându-se tăcere, rosti polonește următoarele cuvinte:

"Domnilor leși! merg la moarte nu știu pentru ce, căci nu-mi aduc aminte să mă fi învrednicit prin faptele mele de un asemenea sfârșit.

Știu atâta, că totdauna m-am bătut bărbătește și vitejește împotriva dușmanilor numelui creștinesc, lucrând numai pentru binele și folosul țării mele, cu hotărâre de a-i fi ca un zid pentru ca păgânii să nu poată trece Dunărea.

Dumnezeu știe de ce nu putui izbuti în această dorință; pricina cea de căpetenie este trădătorul care prin înșelăciune mă aduse în starea în care mă aflu.

Dar bun e Dumnezeu! și câinele cel vânzător curând își va primi plata pentru nevinovatul meu sânge.

Atâta știu; ba mai știu încă, mai știu că trebuie să mor acuma din mâna acestui călău creștin arătă la acela căci acestuia îi porunci așa craiul vostru, iar craiului vostru așa îi porunci stăpânul său turcul, câinele de păgân!

Mie unuia puțin îmi pasă de viața mea; dar țineți minte că peste puțin timp vă așteaptă și pe voi înșivă aceeași soartă; de câte ori va vrea câinele de păgân, capetele și averile voastre, ba și capetele și averile crailor voștri vor fi trimise la Țarigrad!"

30. Ne întrerupem aci, neputând a nu ne întrerupe. Ultimele cuvinte din energicul discurs al lui Potcoavă erau nu numai o prorocie, ci chiar un fel de a doua vedere; căci aproape în același moment în care fură rostite, un nobil polon, amic personal al lui Ștefan Batori, fiind trimis din parte-i în Turcia pentru a cumpăra cai orientali, fu ucis din porunca sultanului, și banii săi încăpură în tezaurul otoman.

Aflând mai în urmă această flagrantă călcare a dreptului ginților, începutul realizării predicțiunii lui Potcoavă, Polonia pufni de mânie și… tăcu!

Revenim la narațiunea lui Talducci.

31. "Apoi, după o scurtă pauză, arătând la opt oameni ce-l însoțeau, Potcoavă zise:

"Acești slujbași și tovarăși ai mei fiind tot atât de ispravă ca și mine însumi, oameni cinstiți și vrednici prin niște slujbe făcute crăiei-voastre; așadară, vă rog ca, după moartea mea, nu numai să nu fie bântuiți, ci încă dimpotrivă răsplătiți după vrednicia lor."

Apoi adaose: "Vă mai rog ca pe acest om lipsit de cinste arătă la călău carele nu e vrednic a se atinge de trupul meu cât timp sunt viu, să nu-l lăsați a mă pângări cu mâna-i nici după moarte; ci îngăduiți această sarcină oamenilor mei, cari numai pentru astă de pe urmă slujbă mă însoțiră până aice."

De aci tăcu. Tot poporul plângea; mai cu seamă plângeau o mulțime de ostași, veniți la Leopole numai pentru Potcoavă, dar pe cari marea forță de rezistență din partea guvernului îi împiedica de a scăpa pe erou.

Pe fețele lor se citeau durerile sufletești. Unul din ei, se zice că după rugămintea lui însuși Potcoavă, îl abordă cu o mare cupă de vin.

Principele îi mulțumi, luă cupa, o deșertă fără a răsufla și, uitându-se în ochii aceluia ce-i dase, îi zise, după obicei, că bea pentru sănătatea lui și a tuturor tovarășilor lui.

Apoi iară trecu de două ori de-a lungul pieței și, în ajunul momentului fatal, zărind o legătură de paie pe care trebuia să îngenunche, strigă cu indignațiune:

"O, Doamne! oare să nu fiu vrednic de a îngenunchea pe ceva mai bun decât asta!"

Și, adresându-se către oamenii săi, le zise:

"Aduceți covorul ce-mi mai rămase din lucrurile mele!" Când tapetul fu adus, Potcoavă se puse în genunchi cu demnitate, recită rugăciunea, făcu cruce după modul grecesc și închise ochii, în așteptarea lovirii mortale; dar când simți că gâdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea:

"Ce mai stai?" Călăul răspunse: "Stăpâne! mai întâi haina trebuie așezată astfel încât să nu mă împiedece."

"Bine, bine", zise principele. Atunci el singur își așeză haina, invocă numele lui Dumnezeu, și, poruncind călăului să-și împlinească datoria, muri cu liniștea cea mai senină.

Unul din oamenii guvernului, voind a arăta că totul e sfârșit, rădică de trei ori în sus, în spectacol, destruncheatul cap al eroului.

În acest moment din toate gurile izbucni un singur țipăt de durere.

Indignațiunea poporului fu atât de mare, încât garda regală apucă puștele, temându-se de o revoltă…"

32. Capul lui Potcoavă fu al doilea cap princiar din Moldova rostogolit pe piața Leopolii din mâna unui gâde, într-un scurt interval de 14 ani.

În 1564 fuse descapitat tot acolo, din ordinea regelui Sigismund-August, Ștefan-vodă Tomșa, fugit denaintea lui Alexandru Lăpușneanul: testamentul său și un petic de catifea din mantaua domnească se păstrează până astăzi în capitala Galiției.

Dar între Ștefan Tomșa și Potcoavă, între SigismundAugust și Batori, între anul 1564 și anul 1578 este un abis de diferență.

Ștefan Tomșa, în domnia sa cea de câteva luni, făcea paradă de o antipatie febrilă contra Poloniei, mergând cu extravaganța-i până la aceea încât pe neguțitorii din Galiția, abătuți din întâmplare la Suceava, poruncea armașilor să-i înece în rău. Descapitând pe un asemenea vrăjmaș al numelui polon, regele Sigismund-August executa o răzbunare națională.

Batori avu el oare vreo umbră de scuză măcelărind pe Potcoavă?

33. Archiescop catolic al Leopolii era pe atunci, sau cu vro cinci ani mai târziu, învățatul Solikowski, carele ne lăsă o interesantă istorie a timpului său.

Deși inamic declarat al ortodoxilor și, prin urmare, al tuturor românilor, totuși, el nu se sfiește a mărturisi în gura mare o profundă indignațiune în privința morții lui Potcoavă.

"Aproape toți cetățenii zice el plânseră pieirea acestui viteaz moldovean; și nu puțin pierdu regele chiar în stima popoarelor străine…"

Atare testimoniu este de o greutate extremă.

34. Depus într-un cosciug împodobit cu cununi de trandafiri, cadavrul lui Potcoavă fu înmormântat în biserica cea românească…

Despre Kopycki nu se mai aude nemica; Țopa abia peste cincisprezece ani cutează a se întoarce în Moldova; Șah se călugări și muri într-o monăstire.

35. Petru cel Șchiop, afară de o scurtă întrerumpere, își conservă letargica domnie până la anul 1591.

Atunci începu a crește în grațiile Porții otomane, refugit la Constantinopole, un frate mai mic al acelui Vintilă, care a fost împărțit în bine și în rău toată soarta lui Ioanvodă; era famosul Mihai, cunoscut dentâi sub titlul de mare ban, apoi sub porecla domnească de "cel Viteaz".

Și ca fiu al lui Petrașcu cel Bun, și ca frate al nenorocitului Vintilă-vodă, urând cu înverșunare tot neamul lui Petru cel Șchiop, acest nou personagiu nu contenea a-l săpa mereu în opiniunea Turciei, până ce, în fine, reuși a se face să se numească un alt domn în Moldova.

Aflându-se acum în starea în care pusese altădată pe nemuritorul Ioan-vodă, Petru cel Șchiop avu el oare inima de a imita pe predecesorul său? Chemă oare la arme pe toți fiii țării? Stete oare în fruntea vitejilor? Zbură să apere cu pieptul hotarele Moldovei? Umplu lumea de fala izbânzilor sale și pe păgâni de teroare?… Nu; el își strânse catrafusele și plecă în Germania!

Suflet slab și minte mică, om născut nu pentru grandoarea purpurii, ci pentru a se supune orbește astăzi la ordinele turcului, mâini la șoaptele jezuiților pe cari el cel dentâi se încercase a-i introduce chiar în Moldova acest principe târâtor muri peste puțin timp în exil, devenind catolic și tocmai atunci când mergea la Roma să sărute papucul papei!

Aci apune secolul lui Ioan cel Cumplit și răsare secolul lui Mihai cel Viteaz ; două sărbători române atât de înrudite, încât istoricii cei vechi, cari descriseră pe una din ele, credeau de datorie a descrie tot ei și pe cealaltă geamănă.

EPILOG

Așa, drumașul serei în câmp
vrând să se culce,
E fericit când pleacă p-o floare
fruntea sa…
BOLINTINEANU

1. Până acum Ioan-vodă jucă un rol secundar în analele române și formă o lipsă în istoria universală.

2. Nu vorbim nemic despre periodul cel aventuros al vieții sale, sau de tot necunoscut, ori în totul desfigurat la Engel, Wolf, Șincai, Photinos, Vaillant, Laurian și la toți ceilalți câți crezură de ajuns o pagină sau două pentru a cuprinde un om pe care nu-l putuse cuprinde o țară; ne vom pironi toată atențiunea noastră asupra altor elemente, prin cari persoana individuală a lui Ioan-vodă se contopește cu persoana cea colectivă a României și atinge colosul umanității.

3. Ca domn, el fu judecat până astăzi numai de pre înveninatele spuse ale vrăjmașilor săi: ciocoi, farisei și străini.

Astfel, marele Julian Apostatul, unul din cei mai sublimi împărați ai Romei deja căzute, zăcea osândit fără rezervă în cursul secolilor, până ce, în fine, trebuia să vină un Bayle și un Voltaire pentru ca să întoarcă cezarului ceea ce este al lui cezar.

Astfel, de asemenea, uriașul Napoleon apare și mai puțin decât mic în pamfletul lui Victor Hugo; dar nu Victor Hugo este istoricul lui Napoleon.

4. Ca ostaș, Ioan-vodă fu micșorat până astăzi după viclenele relațiuni ale polonilor, când dușmani neputincioși, când aliați perfizi, cari, în ambele cazurile, voiau a-i răpi sau toată gloria, sau partea-i cea mai frumoasă, împăunându-se ei înșiși cu mizerabilul plagiat de pene strălucite.

Această soartă o avură, vai! toți eroii României. Maghiarii oare nu-și atribuiau ei loruși, în fața nedomeritei Europe, cele mai falnice și mai legitime victorii ale lui Mircea, Țepeș, Ștefan și Mihai?

5. Numai un democrat poate înțelege domnia lui Ioanvodă, a cărui toată administrațiunea fuse ca o luminoasă presimțire a cuvintelor lui Saint-Simon:

"Nu lăsați ca cei săraci, despoindu-se de puținul ce au, să mai adauge la prisosul celor avuți.

Nu lăsați ca hoții cei de frunte să fie puși judecători peste greșelile cele mici.

Nu lăsați ca neștiința, superstițiunea, lenea și desfrânarea, născute pe puful saloanelor, să calce în picioare capacitatea și moralitatea, ieșite din întunericul unui bordei…"

6. Numai un soldat poate înțelege războaiele lui Ioanvodă, cari se povesteau până acum ca un lung înșiră-temărgărite fără plan și fără succesiune, dar în cari arta militară descopere cu uimire o prodigioasă diversitate de mijloace, cârmuită de o minunată unitate de direcțiune.

7. Ce e dreptul, ca domn, Ioan-vodă se arătă câteodată prea crud; dar Mircea, Ștefan, Mihai fost-au ei, oare, mai blânzi? dar secolul al șasesprezecelea întreg nu fu el, oare, unul din secolii cei mai încruntați în toate țările lumii, în Spania, în Francia, în Anglia? dar până și capii bisericilor, până și predicatorii păcii evanghelice, până și Luther și papa Piu V nu strigau ei, oare, atunci cu furie: "Tăiați! tăiați! tăiați mereu!"

8. Ce e dreptul, ca ostaș, Ioan-vodă, după ce făcuse miracole, căzu; dar nu uitați cuvintele lui Frederic: "Nici un geniu militar nu poate ținea contra trădării"; dar nu uitați moartea lui Cezar, Enric IV, Gustav-Adolf, și chiar pe a lui Mihai; dar nu uitați Waterloo!…

Nu totdauna succesul este ceea ce distinge pe oamenii cei mari; căci adesea sunt foarte mari tocmai nenorociții, cari mor semănând, pentru ca mediocra posteritate să aibă fericirea de a culege mai târziu rodul cel ce se coace cu greu.

9. Mircea domnise aproape 40 de ani. Ștefan de asemenea. Mihai tot încă cu bine, cu rău își trăgână până la 9 ani eroica domnie…

Mircea, Ștefan, Mihai, având puternici dușmani, avură însă și puternici amici, regi și împărați.

Dar căutați cu lumânarea, ca Diogen, nu numai în România, ci căutați în toată istoria universală un singur principe carele cu mai puține mijloace să fi executat în pace și în război, ca domn și ca ostaș, într-un interval de douăzeci și opt de luni, niște lucruri mai gigantice decât reformele administrative și bătăliile lui Ioan-vodă!

10. Fiecare fact istoric este o învățătură adresată la un moment oarecare ce se va ivi cândva în viitor, precum în poezia lui Heine cedrul Livanului se gândește la depărtatul brad din codrii Scandinaviei.

Zilele noastre mi se par a fi anume oara care răspunde la vechea lecțiune a lui Ioan-vodă: suntem slabi și dezorganizați, nu avem amici, dușmanii ne împresoară, ne amenință, ne năbușesc din toate părțile.

Dar trebuie oare să desperăm? Lipsească un pârcălab Ieremia Golia, lipsească niște vornici Bilăe și Murgu, lipsească un hatman Slăvilă, lipsească negrul stol de lacomi vânzători: și atunci, sub un alt Ioan-vodă, ne vor ajunge doi ani, numai doi ani, fraților români, pentru a răsădi în scumpa noastră țărișoară un paradis, păzit la hotarele sale de mii de îngeri cu săbii înflăcărate!

11. Pentru cine vrea, în puțin timp și din nemica se fac multe și mari.

(FINAL)

CINE E B. P. Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hîjdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina – d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un scriitor și filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.