– Cărţile lui Ion Druţă au avut şi au succes la public şi la critică. Care ar fi explicaţia?
– După mine, ar fi cazul să vorbim despre câteva perioade de „succes de public şi succes de critică”, adică, altfel spus, de neomogenitatea receptării scrierilor lui I. Druţă. Scriitor cu vocaţie nativă, Druţă s-a impus ca o voce distinctă în peisajul literar postbelic de la noi. Prin Frunze de dor, Casa mare, Povara bunătăţii noastre etc., el propunea „o altă literatură”, disonantă cu cea a realismului socialist.
După stabilirea sa la Moscova, Domnia Sa a devenit un autor la vedere, probe elocvente fiind nu doar traducerile în rusă, cazahă, lituaniană, georgiană, uzbecă, estonă, letonă, bielorusă, ucraineană etc., dar şi în cehă, bulgară, polonă, slovacă etc. La acestea se adaugă şi apariţii editoriale în Franţa, Japonia, Germania, Anglia. Conectarea sa la fascinantele modele ale literaturii ruse (Cehov, Tolstoi etc.) i-a consolidat viziunea panoramică asupra lumii şi istoriei. A început să scrie în rusă, fapt care a favorizat circulaţia operei (în 1984 îi apar la Moscova două volume de Izbrannoe (Scrieri). Această largă receptare în toate aceste spaţii culturale (URSS, Europa de Est, Occident) a fost una binemeritată. Deşi component al plutonului scriitorilor reprezentativi din RSSM, să ne amintim că fiecare republică avea neapărat o sumă de „scriitori ai poporului dat”, în mare, condeieri fideli ideologiei oficiale, I. Druţă îi depăşea valoric pe ceilalţi „monştri sacri” ai literaturii sovietice moldoveneşti: E. Bucov, P. Cruceniuc, L. Deleanu, B. Istru, A. Lupan, I. C. Ciobanu etc. Ce-i drept, succesul în spaţiul basarabean era ceva mai modest, pentru că Ivan Bodiul îl considera un autor care „denaturează tabloul transformărilor socialiste din satul moldovenesc”.
Apogeul succesului operei druţiene la noi s-a produs în anii perestroikăi şi ai mişcării de emancipare naţională, când I. Druţă devenise un actor important în procesul de transformări social-politice. În 1988 vede lumina tiparului prima monografie despre creaţia sa: Problema vieţii şi a creaţiei, semnată de Andrei Hropotinschi. În 1989 sunt editate Scrieri în 4 volume, apărute în grafia latină. Scriitorul primeşte mai multe premii ale uniunilor de creaţie, i se conferă titlul de Scriitor al Poporului din RSSM, e ales membru de onoare al Academiei Române…
Într-un timp relativ scurt, însă, se produce o metamorfoză aproape incredibilă pentru un disident. I. Druţă începe să susţină, când voalat, când mai deschis, forţele revanşarde, stabilind relaţii amicale cu comuniştii care-l forţaseră să plece „în surghiun”, demisie morală penalizată de Mihai Cimpoi: „Începând cu anul 1994, scriitorul a pactizat în mod paradoxal cu cei care l-au blamat, manifestând atitudini conservatoare de păstrare a „seminţelor socialiste”, a moldovenismului şi creştinismului modelat după cel rusesc.[…] … în opera sa n-au lipsit notele de regionalism literar cu tendinţă antiromânească”. Tumbele sale politice neinspirate au derutat, scăzând simţitor numărul fanilor.
Nu putem vorbi în ultimii ani de un succes general. Actualmente, cititorii obligatori ai operei lui I. Druţă sunt liceeni şi profesorii lor (scriitorul e prezent copios în curricule), precum şi studenţii de la facultăţile de Litere. La acestea se adaugă mulţi alţi lectori, care ştiu să facă, la moment, distincţie între prestaţia politică a autorului şi probitatea operei. Totuşi, pentru a avea un tablou mai exact, sunt necesare nu numai sondaje, dar şi investigarea fişierelor bibliotecilor şi cunoaşterea statisticii vânzărilor din librăriile din republică…
În ceea ce priveşte „succesul la critică”, înregistrăm şi aici „schimbări de altitudine”. Pe lângă judecata lui M. Cimpoi, contabilizăm şi de obiecţiile îndreptăţite pe care le face N. Bileţchi în studiile De unde vine Druţă, Resurecţia unui model demodat şi în alte câteva, apărute în 2007 în volumul Analize şi sinteze critice. La acestea se adaugă amplul eseu al lui Alexandru Burlacu Druţă şi căruţa naţiunii, precum şi cel al Mariei Şleahtiţchi Publicistica lui Ion Druţă sub semnul manipulării etc. Nu cred că aceşti oameni de litere trebuie consideraţi neapărat „hulitori” ai lui I. Druţă. E, poate, începutul unui necesar proces de reconsiderare a operei Domniei Sale din perspectiva actuală. Personal, nu cred că monumentul literar I. Druţă trebuie să se teamă de cutremure hermeneutice.
Şi, în fine, aserţiunile neomogene ale lui Mihail Dolgan: „Ion Druţă este un mare Poet în sensul larg al cuvântului, poate cel mai mare după Eminescu”; Gheorghe Mazilu: „Ion Druţă este o epocă”; Iulian Ciocan: „În cazul prozei lui Ion Druţă avem de-a face cu o cacealma” şi M.V. Ciobanu: „Pe segment ultralocal Ion Druţă este un autor de proze întemeietoare”- demonstrează că fenomenul se află în câmpul de atenţie al criticii literare.(…) Scriitor înzestrat, I. Druţă s-a bucurat de un succes larg şi pentru că puterea sovietică avea în dotare un sistem de editare, achiziţie şi distribuţie funcţional. Scriitorul trebuia să depună eforturi pentru a scrie cartea, uneori într-o casă de creaţie, să o depună la editură, să aştepte câţiva ani, apoi, îi apărea volumul, îşi ridica onorarul, cam 10 la sută din valoarea cărţii, şi opera era pusă în circulaţie. Astăzi, când statul s-a retras şi din acest domeniu, cenzura economică, e o părere aproape unanimă, a devenit mai nocivă decât cea politică, de pe vremuri.
I. Druţă a creat o serie de personaje, care, uneori, trec, precum Iisus pe apă, peste carenţele din societate, preferând să murmure metafizic, aidoma ţăranului hăituit milenar de istorie, „Las’ că-i bine”. Tinerii cititori, care, slavă Domnului, nu au avut cum să cunoască ororile comunismului şi care sunt copleşiţi de temeritatea eroilor din jocurile din calculator, nu înţeleg un asemenea defetism. Altfel spus, trebuie să punem în calcul şi concurenţa operei druţiene cu „noile biblioteci”, dar şi cu tentaţiile Internetului.
– Volumul tău Ion Druţă: Opera epică şi dramatică (Chişinău, ARC, 2010) este deosebit de util şi valoros pentru precizarea fenomenului literar druţian, însă mărturisesc că am rămas, totuşi, cu o umbră uşoară de confuzie, confuzie pur teoretică, pentru că, practic, discernarea se poate face mai uşor în definirea fenomenului literar druţian în zona în care el se interpune peste… modernism.
– Am pledat acolo, vorbind despre o apartenenţă doctrinară, pentru calificativul de semănătorism reformat. Am putea accepta şi termenul lui N. Bileţchi „semănătorism cu caracter proteic”. În modelele sale bune, neosămănătorismul ar putea fi considerat o celulă a modernismului, de ce nu? Doar nu strâmbăm artistic din nas când vorbim de neoromantism. Trebuie să punem în ecuaţie şi faptul că I. Druţă vorbeşte despre lumea rurală, una conservatoare prin definiţie, cel puţin, aşa era ea la vremea plăsmuirii operei sale şi, în acest sens, e în regulă.
– Această „Povară… a talentului, a scrisului” pe ce treaptă îl situează în acest început de mileniu trei pe scriitorul Ion Druţă?
– Albert Thibaudet recomanda interpreţilor o distanţă de 50 de ani de la operă şi autor. Din acest punct de vedere, posteritatea va decide în termeni exacţi poziţia operei lui I. Druţă în topurile naţionale şi universale. Actualmente, putem afirma cu certitudine că e un scriitor de pe raftul de sus al literaturii interriverane şi, din câte cunosc, cu o receptare mai limitată în fostul spaţiu sovietic sau al Europei de Est. Rămâne a fi un autor de respiraţie largă, o marcă a literaturii române. Am putea îmbrăţişa generos şi ideea „fenomenului Ion Druţă”.
Vitalie Răileanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
