Prin urmare, Islanda este portretizată drept o poveste de succes într-un decor tragic de austeritate permanentă la nivelul UE.

Totuși, experții susțin că, în cazul în care dorim să privim Islanda ca model, este important să înțelegem ce i-a permis să devină un model, care elemente pot fi replicate din acest model și care nu, întrucât mixul de politici implementate de Islanda au generat, într-adevăr, rezultate dezirabile, care nu au mai fost întâlnite în alte state europene afectate de criză.

Astfel, pentru anul 2009, FMI a prezis o contracție de 10%, care în realitate s-a dovedit a fi, în medie, 6,5%. În 2010 s-a produs o nouă contracție medie de 3,5%, dar 2011 a readus o creștere medie de 3%, tendință ce se menține și pentru anul actual. Aceasta face ca Islanda să ocupe una dintre pozițiile de vârf în cadrul topului țărilor din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), în ceea ce privește performanța de creștere economică, cu mult înaintea unor state precum Irlanda sau Statele Baltice, state care au urmat politici economice mai ortodoxe, axate pe austeritate.

Mai mult decât atât, rezultatele în ceea ce privește scăderea șomajului au fost pozitive în Islanda. Înainte de criză, șomajul se situa la aproximativ 2%, atingând un maxim de 9% în 2009. În ultima parte a anului 2012, acesta scăzuse până la mai puțin de 5%. Singurele state OCDE cu rate ale șomajului mai mici sunt Norvegia, Elveția, Austria, Olanda și Germania.

Islanda, înainte de criză

În ultima parte a secolului XX și prima parte a secolului XXI, Islanda a trecut printr-o serie de transformări majore. Pe parcursul doar a câtorva ani, sub auspiciile unui Guvern cu puternice orientări neoliberale, țara a fost transformată dintr-o democrație socială neo-corporatistă, specializată în exportul de bunuri primare, în cea mai mare parte pește și aluminiu, într-un centru financiar internațional. Abordarea Islandei în privința financializării a fost dominată de un sector financiar cu risc ridicat asigurat prin garanții de stat completate de politici macroeconomice conservatoare și o reglementare superficială a finanțelor. Un amestec format din de-reglementare financiară, privatizare și valori ridicate ale dobânzilor a permis băncilor islandeze să crească într-un ritm amețitor atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. Cele trei bănci islandeze – Glitnir, Landsbanki și Kaupþing – erau inițial bănci de stat, ele fiind privatizate și fuzionate gradual între 1997 și 2003, sub Guvernul format de o coaliție de centru-dreapta.

Doi factori-cheie au facilitat creșterea lor rapidă: primul a fost faptul că băncile au putut să-și extindă liber operațiunile în interiorul UE, în baza apartenenței Islandei la Zona Economică Europeană, o zonă de comerț liber. Al doilea a fost acela că băncile au moștenit ratingurile pozitive ale predecesoarelor deținute de stat. Astfel, acțiunile băncilor islandeze erau cotate pozitiv, deși băncile ofereau dobânzi neobișnuit de mari pentru depozite, fapt ce le-a făcut să fie pentru o perioadă cele mai „ieftine” bănci în clasa lor de cotare. Între 2004 și 2008, volumul împrumuturilor acordate de către bănci a crescut în medie cu aproape 50 la sută pe an, o mare parte din acest procent fiind reprezentat de autofinanțarea băncilor prin acordarea de credite de către băncile-mamă subsidiarelor lor.

O analiză a Guvernului asupra cauzelor crizei a relevat faptul că genul acesta de finanțare reprezenta aproximativ 70% din baza capitalului băncilor. Bula rezultată a generat o creștere artificială a valorii acțiunilor listate la bursa islandeză, în timp ce piața imobiliară aproape și-a dublat valoarea. Chiar înaintea crizei, capitalul celor trei bănci ajunsese la aproape 1000% din PIB, făcând aproape imposibil pentru Banca Centrală să funcționeze ca o ultimă redută în fața crizei ce se anunța în perioada imediat următoare.

Pentru o perioadă de câțiva ani, islandezii s-au bucurat de bunăstarea nou-găsită, întrucât în 2007 veniturile medii anuale erau de aproximativ 70.000 dolari USD și datorită valorizării ridicate a kronei islandeze, islandezi cu venituri medii s-au putut preta la modele de consum de obicei rezervate celor foarte bogați. Totuși, această stare de fapt a fost stopată brusc în octombrie 2008.

O criză exemplară și o soluție neobișnuită

De îndată ce accesul la creditare a fost restrâns ca urmare a prăbușirii Lehman Brothers, băncile islandeze, prost conduse și supraîndatorate într-atât încât nu mai pot face față plății dobânzilor, au început să se prăbușească. Întreg sectorul financiar al statului a ajuns falimentar într-o singură săptămână, nemaifiind astfel posibile reacții moderate sau treptate.

Alegerea din timp a două importante politici a făcut posibilă recuperarea Islandei: prima a fost preferința pentru naționalizare în locul bailout-ului, iar cea de-a doua a fost impunerea unor măsuri de control în privința ieșirii capitalului. Pentru prima, resursele limitate ale băncii centrale în fața crizei bancare au făcut ca posibilitatea bailout-ului să fie scoasă din calcul de la bun început. Datorită acestei constrângeri materiale, Guvernul conservator și Banca Centrală au decis să naționalizeze băncile islandeze, transferând costurile eșecului băncilor mai curând asupra investitorilor decât a cetățenilor.

În ceea ce privește cea de-a doua politică – impunerea unor măsuri de control în privința ieșirii capitalului financiar -, Islanda a avut această capacitate datorită a doi factori-cheie: în primul rând, nu era membră a zonei euro, astfel încât să trebuiască să se supună reglementărilor acesteia și, în al doilea rând, pentru că pur și simplu a primit „binecuvântarea” FMI-ului să facă asta.

La data de 24 octombrie 2008 a fost anunțat un program de ajutor al FMI pentru Islanda, în valoare de 2,1 miliarde, alături de acorduri de împrumut semnate cu alte state nordice și cu Polonia. Aceasta a fost prima dată în peste 30 de ani când un stat vestic dezvoltat a primit ajutor de la FMI, iar situația a fost privită ca fiind într-adevăr foarte gravă. Țara a avut de înfruntat, în același timp, o criză a datoriei publice, o criză a monedei și, conformă cu mărimea țării, cea mai mare criză bancară din istorie.

Guvernul islandez a demisionat direct ca urmare a crizei

Un aspect foarte important este reprezentat de faptul că, urmare a unor proteste susținute ale populației, Guvernul de centru-dreapta, aflat la putere de un deceniu și jumătate, a fost schimbat cu unul format de prima coaliție de stânga din istoria țării. Guvernul islandez a fost singurul Guvern din lume ce a demisionat direct ca urmare a crizei. Schimbarea acestuia cu o coaliție de stânga a avut un impact major asupra deciziilor luate în privința politicilor implementate.

Cererile în privința măsurilor antiausteritate au fost satisfăcute de către Alianța Democratică de Stânga Verde-Socială, condusă de către social-democrata Jóhanna Sigurðardóttir. Ca urmare, Guvernul a avut capacitatea să negocieze mai curând amânarea decât devansarea adoptării măsurilor de consolidare fiscală cu FMI și a planificat reducerea cheltuielilor și creșterea taxelor în așa manieră, încât greul acestor măsuri a fost dus de către segmentul de populație cu venituri mari.

Această alegere a contrastat puternic față de conținutul programelor FMI din Ungaria, Letonia, România, Irlanda, Grecia și Portugalia. Mai exact, cheltuielile publice au fost reduse cu 10%, dar tăierile au fost însoțite de o trecere la un sistem de taxare progresivă ce cuprindea un nivel de taxare mai ridicat pentru cei cu veniturile cele mai mari, atenuând, în același timp, șocul fiscal pentru familiile cu venituri medii și mici. Rezultatul obținut a fost că, între 2008 și 2010, salariile reale ale celor 10 la sută din populație cu cele mai mici venituri au scăzut cu 9 la sută, în timp ce ale celor 10% cu cele mai mari venituri au scăzut cu 38%.

Abordarea islandeză în privința gestionarii crizei a condus nu doar la îmbunătățirea indicatorilor creșterii economice și scăderii șomajului, așa cum a fost cazul altor state europene afectate de criză, dar, mai mult decât atât, a condus la crearea unei societăți cu un nivel de echitate mult mai accentuat decât înainte de criză.

Pe scurt, prin refuzul de a salva băncile, prin urmare a unei politici de taxare progresivă, prin utilizarea măsurilor de control al capitalului și depreciere a monedei naționale, Guvernul islandez a câștigat acel spațiu de manevră pe care economiile continentale sau Irlanda nu l-au avut, acestea trebuind să facă față unor constrângeri structurale mult mai mari ca urmare a apartenenței la zona euro.

Sursa: Cogitus.ro