Aceleași probleme ca-n trecut
„Am avut o problemă, din punctul de vedere al cenzurii și al intereselor meschine ale politicii. Nu ni s-a spus adevărul despre istoria teatrului și a clădirii, despre cum a luat naștere. Toți știam că a fost înființat la Tiraspol, în anii ‘40, că de la ei ne-a venit cultura, lumina. Dar uite că nu este adevărat”, explică Petru Hadârcă, care a rămas plăcut surprins și impresionat de cronicile de teatru găsite în Arhiva Națională și Biblioteca Academiei Române de la București. Directorul este de părere că aceste documente sunt o curiozitate și o provocare atât pentru el și actorii teatrului, cât și pentru spectatori și pentru cei care vor să cunoască adevărata istorie.
Mai mult, în urma analizei cronicilor s-a depistat că, în prezent, teatrul se confruntă cu aceleași probleme ca în trecut. „Este important să le studiem foarte bine și să nu mai repetăm greșelile predecesorilor noștri, să demonstrăm că scena teatrului nostru merită titlul de prima scenă din țară. Cred că după turneul din București am demonstrat că nu suntem un teatru de provincie, ci unul de capitală. Chiar și postul TVR ne-a propus să realizăm spectacole televizate, iar cu Teatrul Național radiofonic deja avem colaborări”, afirmă directorul teatrului.
400 de mii de lei din partea Teatrului Național din București pentru prima stagiune
Studiind arhiva, Petru Hadârcă a descoperit acte care confirmă că prima stagiune s-a deschis la 6 octombrie 1921. Aici au activat mari personalități ale teatrului românesc, precum regizorul Aurel Ion Maican, care a făcut revoluție în regia modernă din Chișinău. „El a rugat directorul economic de atunci să schimbe orga de lumini, decorurile care până la el erau comune pentru aproape toate spectacolele, precum Othello și Hamlet”, povestește Petru Hadârcă. Mai mult, conform teatrologului Vera Molea, regizorul Aurel Ion Maican s-a impus în lumea teatrală românească prin originalitatea şi modernitatea montărilor pe scenele teatrelor din provincie şi capitală în perioada interbelică. Acesta a revoluţionat relaţia regizor-scenograf, a ştiut să şlefuiască arta actorului de la reprezentare la trăire şi a adus în tehnica iluminatului de scenă multe din inovaţiile cinematografului.
O altă personalitate importantă care a activat în cadrul Teatrului Național este poetul George Topârceanu, care la 7 mai 1926 este numit director al Teatrului Național. În același an, își are debutul actorul Costache Antoniu, în rolul cetățeanului turmentat din piesa „O scrisoare pierdută”. Acesta a jucat nouă ani pe scena din Chișinău. „Poza cu prima sa piesă este arhicunoscută în Muzeul Național de la București, doar că era intitulată „Costache Antoniu, în rolul cetățeanului turmentat, într-un oraș din provincie”. Dacă ar fi aflat securiștii că el a fost actor la Chișinău, ar fi avut probleme în activitatea lui. Dar așa a fost și profesor la Academia de Arte și Film din București, iar în perioada 1955-1970 a fost rector al Academiei. Iată cine a fost actorul teatrului nostru timp de nouă ani”, povestește Petru Hadârcă.
Mai mult, relația dintre București și Chișinău, era foarte strânsă pe timpuri și nu doar la nivel de schimb de artiști și specialiști. Conform documentelor și ordinelor găsite în arhivele românești, prima stagiune a fost susținută financiar cu 100 de mii de lei din partea Ministerului Basarabiei, care era în Guvernul României, și 400 de mii din partea Teatrului Național din București, condus de Victor Eftimiu, care a făcut și donații importante de costume și decoruri.
Teatru pentru români, cazinou pentru comuniști
S-a mai aflat dintr-o cronică din 1928 că, la nivel de primărie, s-a luat decizia să fie construit un edificiu nou pentru Teatrul Național, pe un teren viran, lângă Banca orașului, acum Sala cu Orgă. Istoricii confirmă că actuala clădire a Teatrului Național „M. Eminescu” a fost gândită anume pentru această instituție, începând de la prima piatră pusă la fundament în 1930. „Deci nu este așa cum ne spuneau sovieticii. Aici nu a fost niciodată cazinou, dezmăț. Aici a fost Teatru Național, iar actele confirmă acest fapt”, asigură Petru Hadârcă.
O altă descoperire interesantă este că, în anii ’40, când a fost ocupată Basarabia, actorii care activau în Teatrul Național au rămas, iar cei din Tiraspol s-au încadrat în echipa din Chișinău și au format o trupă comună. Totuși, prima reprezentare a tiraspolenilor a stârnit râsete. „Ei șchiopătau foarte mult la nivel de limbaj și tehnică. Respectiv, nu toți actorii mai vechi ai Naționalului au acceptat să activeze într-o astfel de trupă”, explică directorul teatrului. De exemplu, marea actriță Maria Cosmacevskaia, de origine rusă, care a învățat limba română și a activat în Teatrul Național, a spus că este mai prejos de demnitatea ei să joace cu tiraspolenii.
Aceste detalii sunt doar o mică parte din ceea ce va revela Cronica Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Echipa care muncește la realizarea acesteia este sigură că tot ce a fost colectat din arhive nu va încăpea în doar o carte. Respectiv, ne putem aștepta la cel puțin două volume care vor face lumină în bogata istorie a Teatrului Național. Această inițiativă va fi susținută financiar de o bancă din R. Moldova.
