Editată în 2011, în limba rusă, de către Institutul de Cercetări Strategice din Rusia şi coordonată de istoricul rus V. B. Kaşirin, colaborator al aceleiaşi instituţii, volumul a fost lansat de portalul AVA.md, în colaborare cu acest institut, iar concluzia principală la care s-a ajuns pe final de eveniment e că „…succesul integrării în spaţiul euro-asiatic va spori şansele patrioţilor-statalişti moldoveni de a-şi apăra independenţa şi suveranitatea statului”. Nu la asta însă vreau să mă refer în ceea ce urmează (cu toate că o astfel de interpretare ar trebui să ne predispună la reflecţii), ci la contextul apariţiei şi la conţinutul acestui volum.
Culegerea este rezultatul unei conferinţe pretins internaţionale cu acelaşi titlu, desfăşurată la Tiraspol în 24-25 martie 2011, iar graba cu care s-a dorit publicarea acestor materiale a făcut ca pe titlul cărţii să apară nu „începutul secolului 21” (aşa cum ar reieşi din conţinut), ci „…secolul 20”, o eroare depistată cu stupefacţie de coordonator atunci când ne-a înmânat un exemplar… Subtextul politic al acestei lucrări, făcută la comanda Kremlinului, apare tranşant din felul cum e structurată, iar titlurile articolelor în sine denotă o tenta antiromânească (dar şi anti-Republica Moldova) evidentă, specifică mai curând stilului de propagandă şi agitaţie sovietică din perioada interbelică a secolului trecut. Cuvântul introductiv este semnat de Igor Smirnov, preşedintele „republicii moldoveneşti nistrene” (RMN), urmat de I. I. Siroşa, adjunct al şefului Administraţiei preşedintelui Federaţiei Ruse şi adjunct al şefului Comisiei pe lângă preşedintele Federaţiei Ruse privind contracararea încercărilor de falsificare a istoriei în interesul Rusiei, comisie creată de Dmitri Medvedev în anul 2010. Ambii vorbitori au menţionat în timp „efectele nocive” ale politicii orientale româneşti, în mod special, asupra Federaţiei Ruse şi a Republicii Moldova, chemând la vigilenţă în „contracararea” unor viitoare astfel de politici ale României. În acelaşi ton se înscrie şi primul articol al volumului, scris de V. Yastrebceak, şeful diplomaţiei „RMN” (mă întrebăm dacă el a scris acest articol).
Majoritatea cercetătorilor ruşi prezenţi la conferinţă şi care au publicat articole în această culegere activează la Institutul Rus pentru Cercetări Strategice. Restul au fost istorici din Transnistria, cunoscuţi prin încercările lor de a modela un discurs istoric moldovenist-transnistrean (gen N. N. Babilunga sau P. Şornikov), dar şi doi istorici (ca să nu zic „isterici”) de pe malul drept al Nistrului (spre onoarea lor, majoritatea covârşitoare a istoricilor din Republica Moldova au neglijat invitaţia de a participa la conferinţă) – S. Nazaria (prezentat ca director executiv al Asociaţiei Cultural-Ştiinţifice „Prietenii Rusiei în Moldova”) şi V. Andrievski (coordonator al portalului de ştiri AVA.md). În culegere se regăsesc şi istorici ucraineni (ce-i drept, de un caracter instituţional periferic în ştiinţa istorică ucraineană), în intenţia de a prezenta o dimensiune conflictuală a relaţiilor dintre România şi Ucraina.
O lectură superficială a titlurilor şi a conţinutului acestor articole te duce cu gândul la timpurile, aparent demult apuse, ale „războaielor” politice, ideologice şi istoriografice pe care URSS le purta împotriva României, iar multe dintre argumentaţiile prezente pe paginile culegerii reflectă reactivarea limbajului sovietic de lemn, ajustat la realităţile curente determinate de existenţa Republicii Moldova ca stat independent şi a „RMN” ca „realitate istorică şi geopolitică”. Spre exemplu, în articolul „Politica orientală a României în perioada post-sovietică”, S. I. Cerneavski susţine că „…problema „românilor” moldoveni şi ucraineni este artificială, deoarece identitatea românească este secundară în raport cu cea moldovenească, or, formarea identităţii româneşti s-a produs la mijlocul secolului 19, când Basarabia era în cadrul Imperiului Rus” (pag. 204). Dincolo de absenţa unei cunoaşteri elementare a teoriilor moderne privind apariţia naţiunilor, afirmaţia repetă fidel teoria sovietică privind „primordialitatea” moldovenismului faţă de românism, în dorinţa de a proiecta o distincţie clară între români şi moldoveni.
O simplă prezentare a titlurilor culegerii lasă fără comentariu conţinutul lor: „Agresiunea bisericească a României în perioada 1941-1944” de P. Şornikov (cine ar vorbi de agresiunea bisericească!); „Românismul agresiv şi securitatea Transnistriei” de N. Babilunga; „Panromânismul ca instrument al realizării Anschluss-ului Moldovei” de V. Andrievski. În acest ultim articol, autorul prezintă programele educaţionale şi culturale româneşti, la fel cum pătrunderea ziarelor, radioului sau televiziunii din România în sensul unor politici de „…subminare a statalităţii moldoveneşti”, iar activităţile unor partide politice drept „unioniste”, în scopul „…lichidării Republicii Moldova” (pp. 245-258). Ultima remarcă asupra acestui volum (care în alte circumstanţe ar fi trebuit lăsat fără reacţie) e că unele articole – de exemplu, cel realizat de tânărul istoric rus V. Kaşirin asupra politicilor româneşti în timpul Primului Război Mondial -, deşi pertinente şi argumentate, pierd din acurateţa academică din moment ce concluziile sunt făcute cu proiecţii asupra actualităţii. Astfel, autorul conchide că politicile României în timpul Primului Război Mondial „…trebuie să fie de învăţământ pentru cei care vor avea de-a face cu Bucureştiul oficial… pentru a nu permite pe viitor realizarea României Mari…”.
Mă întreb pe final dacă cei 200 de ani de confruntare ruso-română asupra Basarabiei i-au învăţat ceva pe istoricii ruşi (şi diverse „variaţiuni” ale acestora în Republica Moldova), care continuă să vadă istoria ca un teren al bătăliilor politice şi militare, dar şi ca pe o armă pe care politicienii ruşi o aruncă pentru a legitima anumite acţiuni geopolitice? Cert e că, atâta timp cât vor exista astfel de publicaţii, un dialog academic deschis şi imparţial cu istoricii ruşi asupra temelor respective devine cât se poate de improbabil. Poate a venit timpul să le arătăm politicienilor şi o altă faţă a istoriei – sine ira et studio, cum spunea pe timpuri Tacitus?!.
Dr. Octavian Ţâcu,
cercetător ştiinţific coordonator
Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM
