Adevărul e că nici nu mă aşteptam ca M. V. Ciobanu să fie imparţial şi pertinent. Anii trec, iar el cântă la aceeaşi chitară stricată a estetismului. Hermeneutul bălţean exagerează rău de tot importanţa stilului în operă şi nu poate să înţeleagă că efervescenţa stilistică/fraza stufoasă şi cizelată e un fleac dacă autorul nu are ce povesti, dacă story-ul lui e searbăd. M. V. Ciobanu ar trebui să ştie că poezia lingvistică nu interesează prea multă lume din cauză că nu are ontologie şi se reduce la stilul calofil, la jocul cu mijloacele limbii. Dar şi mai rău e că „hermeneutul” are o înţelegere perimată a ceea ce este stilul. Şi doar ne-a explicat acum mulţi ani Genette că o interjecţie sau o propoziţie scurtă şi „urâtă” poate fi mai densă şi mai expresivă decât o frază elaborată şi „frumoasă”.
M. V. Ciobanu e supărat că critica din România e fixată pe scrierile lui Vakulovski, Ciocan, Ernu, Cheianu şi trece cu vederea cărţile unor artişti precum Busuioc, Vasilache şi Galaicu-Păun. E de-a dreptul bizară aserţiunea asta. Păi, eu sau M. V. Ciobanu a fost preşedintele juriului care a ignorat ultimul volum al lui Galaicu? Apoi îmi amintesc că „hermeneutul” era nemulţumit şi de faptul că juriul condus de el nu băgase în seamă cartea lui Cheianu. Nemulţumirea i s-a spulberat însă cu desăvârşire după o polemică în paginile Contrafort-ului cu autorul volumului Sex&Perestroika. Acum Cheianu e repartizat în tabăra celor care contează numai sub aspect social şi cultural. Este un amănunt care spune multe despre cât de imparţial este M. V. Ciobanu. Dacă ar fi fost cu adevărat echidistant, ar fi observat poate un detaliu evident, acela că unii dintre autorii pe care îi contestă nici nu au probleme de natură stilistică.
Supărătoare şi penibilă de-a dreptul e povăţuirea din finalul „eseului”. M. V. Ciobanu îi învaţă pe nişte scriitori – consideraţi totuşi profesionişti – cum să scrie literatură „adevărată”. Mă opresc aici pentru că nu cred că mai are rost să scriu pe marginea unui text plin de enormităţi.
Iulian Ciocan
