Iurie Colesnic: În culisele istoriei. Călăi și victime…

Alexandru Ciulcu și niște colegi. Există mai multe versiuni: precum că a fost exilat în Siberia şi în tren a murit; că a fost împuşcat chiar în închisoarea din Chişinău ş.a. Nu cunoaştem adevărul, însă suntem datori să-l cunoaştem.  

Nu s-au încununat de succes nici demersurile făcute de soţia şi fiul lui Alexandru Ciulcu la societatea Crucea Roşie. Sunt ferm convinsă că a mai rămas cineva în viaţă care să ştie cât de puţin despre sfârşitul tragic al acestui om.

Rog din suflet pe toţi oamenii de bună-credinţă, fac apel la organele superioare şi la Comitetul Securităţii de Stat să-mi ajute la realizarea celei mai sfinte datorii: de a elucida cazul profesorului de istorie Alexandru Ciulcu.”

Alexandru Ciulcu mire

A trecut destul de mult timp de atunci… Astăzi ştim exact ce s-a întâmplat cu acest profesor de istorie şi geografie, îi cunoaştem drama şi deznodământul vieţii.

O temă care încă aşteaptă ilustrarea – 28 iunie 1940 şi tragedia intelectualului basarabean.

S-a scurs multă vreme până am ajuns să spunem clar ce s-a întâmplat cu aceşti oameni. Scriitorul şi istoricul Alexandru Ciulcu este unul dintre ei.

Rămânerea lui în Basarabia în vara lui 1940 nu are altă explicaţie decât faptul că n-a avut cum să se refugieze. El a văzut cum la 28 iunie Armata Roşie a ocupat Chişinăul.

Descifrarea acestui tragic destin o găsim în dosarul nr. 318, păstrat în Arhiva MSN din R. Moldova, ce conţine materiale despre acuzarea lui Vasili Andreevici Semaca şi Alexandru Ivanovici Ciulcu, conform articolelor 54-11 şi 54-13 ale CP al RSS Ucrainene.

Iar pe copertă, sus, cu litere mari scrie: „Împuşcare.”

Alexandru Ciulcu străger

Depănarea dosarului a început la 3 august 1940 la Chişinău, când a fost luată decizia despre începutul anchetei. Informaţia operativă care au primit-o la NKVD nu era exactă, dar era suficientă pentru a lua act şi a porni maşina de represalii. În decizie scrie că Alexandru Ciulcu ar fi profesor de literatură română, deci omul care a scris confunda publicaţiile literare ale lui Ciulcu cu activitatea lui profesorală unde el preda istoria:

„Anchetatorul secţiei speciale Şteiman.

Ciulcu Alexandru Ivanovici, anul naşterii 1906, originar din satul Cobâlnea, judeţul Soroca, Basarabia, locuitor al or. Chişinău, moldovan de naţionalitate, cetăţean român, cu studii superioare, profesia – învăţător de literatură română.

Ciulcu A.I. este o persoană orientată antisovietic, fiind profesor la istoria românilor în şcoala comercială şi cea militară din Chişinău, a militat activ împotriva URSS, fiind unul dintre conducătorii organizaţiei fasciste a tineretului.”

La 19 august se ia altă decizie în care se unesc două dosare, cel al lui Vasili Andreevici Semaca şi Alexandru Ivanovici Ciulcu. Motivul fuziunii este argumentat astfel: „…Semaca Vasili Andreevici şi Ciulcu Alexandru Ivanovici au fost conducătorii unei organizaţii fasciste a tineretului Straja Ţării (Ohrana stranî).

Primul a fost şef, al doilea secretar, şi ambii au dus o agitaţie antisovietică în rândurile tineretului studios, corpului didactic şi în rândul populaţiei.”

Dar problema reţinerii şi închiderii lui Ciulcu în puşcărie a figurat pe ordinea de lucru a anchetatorului Lezniţki cu mult mai devreme. La 26 iulie 1940 el pregătise decizia despre arestarea lui Al. Ciulcu, la 27 iulie Iosif Mordoveţ, şeful NKVD-ului din Basarabia, a aprobat-o.
La 26 iulie 1940 a fost întocmită decizia despre arestarea lui. Ordinul a fost eliberat la 31 iulie 1940 când s-a efectuat şi percheziţia la domiciliu.

Decizia a fost întocmită după ce a fost luat un interogatoriu, tot la 26 iulie 1940:

„– Cetăţean Ciulcu, povestiţi despre originea şi lucrul Dumneavoastră.
– Eu m-am născut în familia unui ţăran sărac din s. Cobâlnea, care în 1923 a decedat, rămânând eu şi trei surori. În 1920 eu am intrat la învăţătură la gimnaziul din Soroca unde după două luni de studii la recomandarea inspectorului liceelor Şoltuz împreună cu încă patru elevi am fost transferaţi în or. Dorohoi şi am fost înscrişi în liceul de opt clase şi concomitent primeam bursă. Odată cu mine au mai plecat: Zumbreanu-Sudacevshi, Grigori Anghelenâci, Andrei Craciuc.

În 1928 am absolvit liceul şi am fost admis la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de istorie şi geografie, la care învăţam având în paralel un post de lucru, funcţionar la ministerul finanţelor.

În 1932 am absolvit universitatea şi am primit îndreptare din partea ministerului de război la Iaşi la Liceul Militar, în calitate de locţiitor al profesorului în şcoala militară…

În această şcoală am activat din 1932 până în 1936 când în Școala Militară a venit profesorul de istorie Vasile Petrovanu şi locul meu vacant a fost ocupat. Am cerut transferarea mea la Chişinău la Școala Militară în calitate de profesor de istorie unde am şi lucrat până la venirea puterii sovietice. Concomitent în 1939 am făcut un demers la Ministerul Școlilor din Bucureşti ca să-mi permită să ocup postul vacant de la Liceul Comercial, fapt pentru care am primit permisiunea, în acest fel din 1939 am fost profesor şi la Liceul Militar şi la Liceul Comercial.”
După interogatoriu i s-au dat câteva zile ca să se „mureze” şi să mai aibă emoţii, care după părerea anchetatorilor, de obicei, stimulează comunicativitatea deţinuţilor.

Ancheta a fost efectuată după o schemă tradiţională. Pe de o parte, inculpatul era interogat, probându-se astfel diverse capete de acuzare, începând cu lista militarilor, cu care a colaborat fiind profesor la liceul militar, şi terminând cu partidele politice din care a făcut parte. Concomitent, erau prelucraţi martorii, fiind întocmită şi o listă din cinci persoane care urmau să fie chemate în instanţă:

1. Parno Ivan Constantinovici, or. Chişinău, şoseaua Hânceşti 732, casa 10;
2. Grosul Stepan Alexandrovici, or. Chişinău, şoseaua Hânceşti, stradela 55, casa 8;
3. Troiţki Constantin Stepanovici, or. Chişinău, str. Chiliei 3;
4. Rabinovici Moisei Isacovici, or. Chişinău, str. Nikolaevskaia 115;
5. Dobânda Grigori Stepanovici, or. Chişinău, str. Gogol 16.

Un om cinstit, conştient de gravitatea situaţiei, ştia că orice cuvânt putea deveni o probă împotriva acuzatului. De aceea „informaţiile” martorului Ivan Parno nu conţin elemente care ar putea servi drept cap de acuzare. Pe când alţi colegi-pedagogi s-au întrecut în a-l demasca pe Al. Ciulcu.

Alexandru Ciulcu și niște colegi

Grigore Dobânda, pedagog, care în 1922 fusese condamnat la cinci ani de ocnă pentru activitate revoluţionară (a „ispăşit” doar doi, fiind eliberat înainte de termen), l-a caracterizat pe Ciulcu astfel:

„Din rândurile pedagogilor cu atitudini antisovietice cunosc următoarele persoane…

Ciulcu Alexandru, pe timpul guvernării româneşti, era propagandist împotriva puterii sovietice, la mitinguri, în timpul serbărilor naţionale, era orator, optând pentru românizare şi clevetind Uniunea Sovietică. Ciulcu era prieten apropiat al generalului Popescu-Sion, de pe lângă statul major al corpului 3 de armată, şi, fiind profesor al corpului de cadeţi, avea convingeri cuziste.” (26.VII.1940).

Cele mai dure învinuiri i le-a adus martorul Ştefan Grossu, un moldovean din Bardar, care, pe timpul sovieticilor, lucra ca învăţător la şcoala nr.2:
„…Cu Ciulcu am fost colegi, pedagogi la Liceul Militar. Îl cunosc pe Ciulcu ca pe un şovinist, antisemit. Ciulcu a colaborat la ziarul Basarabia, condus de reacţionarul, cuzistul Leon Boga, în articolele sale el milita împotriva Uniunii Sovietice…” (10.X.1940).
Iar, în timpul unui interogatoriu, acelaşi martor susţine următoarele:

”…Odată, la 28 iunie, seara, trecând împreună cu soţia pe strada Jukovski din Chişinău, în momentul când trupele Armatei Roşii intrau în Chişinău, de mine s-a apropiat Ciulcu, cu capul plecat, nemulţumit, şi şi-a exprimat dorinţa de a pleca în România.

În acest fel, Ciulcu şi-a exprimat nemulţumirea şi ura faţă de venirea Armatei Roşii.” (26.VII.1940).

Inexplicabil, dar, până la urmă, martorii ajungeau şi ei pe banca acuzaţilor, încheindu-şi zilele în GULAG…

Din bruma de informaţie pe care o deţineau, anchetatorii încercau să obţină o victorie uşoară asupra deţinutului. Pe lângă metodele de influenţă morală, se aplicau şi „metode fizice” de obţinere a mărturiilor. Bătaia era ceva obişnuit, un fel de alfabet al anchetei… Existau zeci de alte metode, aplicarea cărora depindea, în mare măsură, de „fantezia” anchetatorului.

Iar „fantezia” lor era destul de limitată. Spre exemplu, anchetatorul nu credea că Al. Ciulcu, fiind student, a locuit la cămin fără să plătească chirie. El „ştia” că statul burghez nu acordă nici un fel de facilităţi studenţilor săraci. Anchetatorul era convins că, dacă Al. Ciulcu a fost profesor la Liceul Militar şi avea colegi militari, el trebuia să fi fost racolat de serviciile secrete şi, prin urmare, deține secrete militare. Adică, îl măsura pe acest om cu „măsura” lui, adusă dintr-o ţară în care asemenea lucruri erau ceva obişnuit:

„Î: Povestiţi-ne, fiind student la universitate, primeaţi bursă ?
R: Nu, eu primeam gratuit numai spaţiu locativ.
Î: Tuturor studenţilor li se oferea spaţiu locativ gratuit?
R: Nu, numai studenţilor eminenţi.
Î: Ce note obţineaţi dumneavoastră?
R: Aveam nota „suficient”, dar fiind bolnav şi provenind dintr-o familie săracă, primeam spaţiu.
Î: Dar parcă guvernul românesc ţinea cont de provenienţa din ţărănimea săracă ?
R: Guvernul românesc ţinea cont de starea socială a ţărănimi sărace şi-i oferea posibilitatea să înveţe.
Î: Spuneţi un neadevăr, ancheta este la curent cu faptul că Guvernul Român nu apăra interesele ţărănimii, cu atât mai mult pe cele ale basarabenilor, aşa că spuneţi-ne adevărul.
R: Eu v-am spus adevărul, Guvernul Român apăra interesele ţărănimii şi-i permitea să înveţe.”

Şi în cele din urmă au fost formulate cele câteva capete de acuzare, agitaţie antisovietică, membru al Partidului „Frontul Renaşterii Naţionale”, activitatea în calitate de secretar al organizaţiei de tineret „Straja Ţării” şi apropierea de cercurile militare, adică de conducerea Liceului Militar la care era profesor.

La 8 octombrie 1940 Tribunalul Militar al ocrugului militar Odesa l-a condamnat la moarte. Şi aici îşi face loc o situaţie paradoxală. Şeful lui de la străjerie, Vasile Semaca este condamnat la 10 ani privaţiune de libertate, iar Al. Ciulcu la împuşcare. Colegiul Judecătoriei Militare Supreme a URSS, condus de renumitul jurist criminal Ulrih, a confirmat sentinţa şi numai Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, în şedinţa din 25 noiembrie 1940, a comutat pedeapsa cu moartea la zece ani de lagăr siberian şi cinci ani de lipsă de drepturi politice şi cu confiscarea averii.

De fapt şi această condamnare a fost echivalentă cu o condamnare la moarte.

Fiindcă, la 5 februarie 1942, Alexandru Ciulcu a decedat în gulag, într-un lagăr din regiunea Magadan. Cauzele decesului nu sunt cunoscute.
Un singur lucru este cert, în persoana profesorului de istorie şi geografie Alexandru Ciulcu am pierdut nu numai un veritabil pedagog, un patriot în cel mai nobil sens al acestui cuvânt, dar şi un scriitor care n-a putut să-şi valorifice talentul.

În dosar nu se pomeneşte niciun rând despre activitatea publicistică a lui Alexandru Ciulcu, nici despre faptul că în 1940, în revista Viaţa Basarabiei (nr. 1) a publicat un studiu foarte profund Din viaţa şi activitatea lui Vasile Stroescu.
Alte materiale sunt în manuscris şi aşteaptă să fie publicate…