Motive sunt mai multe, dar cel mai important ţine de cititori. Anume ei au făcut să apară și să dispară publicații, iar odată cu ele și ziariști. Una dintre stelele presei basarabene a fost Marc Bealcovschi. Deși mai toți care scriu părtinitor despre perioada interbelică încearcă să ponegrească regimul românesc, totuşi e dificil să găseşti un alt regim mai tolerant și mai democratic. În Basarabia ziare în limba rusă apăreau cam de trei ori mai multe decât în română, alături de ziare și reviste în idiș, în germană și alte limbi.

Numiți-mi o altă țară care ar fi tolerat o asemenea situație.

Ziarele bune erau lansate nu numai de magnații financiari, ci și de diverși intelectuali care doreau să afirme niște idei în lumea confuză a emigrației rusești, în lumea disperată de viitorul ce se întrevedea al Rusiei, de lumea sfâșiată pur și simplu de dor și nostalgie. Iar banul este mai nimic dacă nu e pus în mâna unui om priceput.

Marc Bealcovschi a fost profesionistul care a știut să insufle viață mai multor publicații basarabene.

S-a născut în 1881, în satul Mărăndeni, jud. Bălți, în familia lui Nicolae Varfolomei Bealcovschi și al soției Ecaterina. A făcut studii în Rusia, acolo unde s-a și căsătorit.

Publicistul basarabean, încă înainte de revoluția din 1917, își făcuse un nume notoriu în presa de la Petersburg. Ca și alți basarabeni, a fost nevoit să revină acasă, dar, odată molipsit de virusul pasiunii pentru informarea publicului, el riscă să se facă redactor-editor la mai multe publicații.

Pe atunci, în Chișinău se tipăreau mai multe ziare în limba rusă, scrie Gheorghe Bezviconi, dintre care una era chiar rusească cu adevărat. E vorba despre ziarul Utro (Dimineața), care s-a transformat în Deni (Ziua), iar și mai târziu în săptămânalul Molva. Redactor-editor era Marc Nicolaevici Bealcovschi(1882-1951). Originar din Basarabia, și-a început cariera publicistică în Petersburg, iar după revoluție a venit la Chișinău. (Gheorghe Bezviconi Portretov dlinnîii read …, (manuscris), pag.15).

În rapoartele poliției române din perioada interbelică găsim câteva date fixate într-un cazier:

BEALCOVSCHI Marc, ziarist, (Dos. 705 supl.) strada Viilor, casa Pronin, născut la 1881, soţia Ana, născută la 1882 în Rusia, fiica Olga, născută la 1914 în Rusia a fost apelat de Parchet prin adresa nr. 6510/927 în contra hotărârii nr. 705/926 a Comisiei Administrative a Primăriei Municipiului Chişinău.

Casa Pronin

Comisia de Apel având în vedere hotărârea nr. 705/926 a Comisiei Administrative precum şi apelul făcut de Parchet în contra înscrierii lui Marc Bealcovschi ca cetăţean român, având în vedere actele aflate la dosar pe baza cărora Marc Bealcovschi a fost înscris cetăţean român şi anume certificatul nr. 8453/925 de naştere ca eliberat de Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului.

Comisiunea de Apel considerând că din actul de naştere de mai sus menţionat, Marc Bealcovschi a fost născut în comuna Marandeni, jud. Bălţi din părinţii Nicolae Varfolomei Bealcovschi şi soţia sa Caterina, pentru aceste motive Comisia de Apel a respins apelul făcut de Parchet în contra hotărârii nr. 705/927 a Comisiei Administrative a Primăriei Municipiului Chişinău pe care o confirmă în totul.

I s-a eliberat certificat de naţionalitate definitiv nr. 17659 din 7/X-928. Dosarul de fond se află la Comisia de Apel.

Era într-o perioada delicată, când emigranții din Rusia se legiferau, iar ziariștii aveau întocmite fișiere separate. Este relevant faptul cât de elegant justiția românească din Basarabia îi legifera pe acei pripășiți mai în toate cazurile și cât de urât au reacționat unii dintre aceștia, mai târziu, când lucrurile în epocă luaseră o altă turnură.

Marc Bealcovschi era un om cărturar, după opinia lui Gheorghe Bezviconi, era o excepție printre jurnaliștii locali, dar avea o slăbiciune esențială; din cauza lipsei de mijloace umplea aproape singur paginile ziarelor pe care le edita, din care motiv se simțea o anumită monotonie și chiar oboseală.

Avocatul Constantin Mâțu, care a editat și o broşură extrem de importantă pentru înțelegerea exactă a relațiilor și realităților sociale ale epocii interbelice: O necesitate desconsiderată: presa românească în Basarabia (Chișinău, 1930), găsește de cuviință ca în acele pagini de analiză să dea și o portretizare succintă a lui Marc Bealcovschi:

„Singurul ziarist rus basarabean, prizonierul ziaristicei ruse în lagărul presei rusești, editate de români, este talentatul redactor al ziarului Novoe Vremea (Petrograd), Marcu Bealcovschi. Și ce este și mai curios e faptul că ziarul, editat de el, nu s-a putut menține și a dispărut.”
Și aici e momentul să reținem afirmația că a fost redactor și la celebra publicație rusă Novoe Vremea, desființată de bolșevicii lui Lenin.

Opinia lui Gheorghe Bezviconi despre calitatea scrisului produs de Marc Bealcovschi este una foarte importantă, aparținând unui contemporan, noi însă, la o anumită distanță de la acele timpuri, putem spune despre el ceea ce nu și-au permis contemporanii – era un ziarist filosof, o specie rară și dispărută astăzi definitiv din breasla celor din presă.
Drept exemplu, acest ministudiu:

ÎNTRE LEGE ŞI IMORALITATE

Fiecare zi aduce ştiri despre proiecte de legi sau legi deja votate şi fiecare sesiune parlamentară le adoptă în serii, dar carul statului stă pe loc: pe zi ce trece situaţia devine tot mai încurcată.

Suntem în plină inflaţie legislativă. Faptul se explică prin desele schimbări de guvern: fiecare partid vrea să refacă totul conform programului său, uitând că prin reforme prea dese se creează nesiguranţă şi neîncredere în ziua de mâine.

Cum s-ar putea crea, de pildă, o întreprindere industrială, în care capitalul se varsă odată pentru totdeauna, când impozitele şi taxele vamale se schimbă aproape în fiecare an de guvernele ce se perindă la putere şi între care unele au în program modernizarea agriculturii, iar altele încurajarea industriei?

În urma deselor schimbări la conducere, în gospodăria oraşelor devine imposibilă realizarea de programe care cer intervale de timp mai lungi.

Se fac legi contradictorii şi numeroase. Furia aceasta legislativă se observă nu numai la noi, dar şi în restul Europei, deşi nu în acelaşi grad.

Parlamentele au devenit fabrici de legi, în care deputaţii, fără a mai examina proiectele de legi, le votează cu uşurinţă neobişnuită.

Imitând un procedeu întâmplat în Franţa sau Belgia, guvernul actual şi-a asumat dreptul de a guverna prin decrete-legi, ca şi când nevoia de a se face noi legi ar fi atât de imperioasă, încât o întrerupere de câteva luni în activitatea legislativă a guvernului ar periclita existenţa Statului.
Pe de altă parte, toată lumea vorbeşte de crize: criză economică. criza parlamentarismului, criza democraţiei…

Cei care apără regimul dictatorial, nu vor să recunoască inutilitatea acestui regim de opresiune şi crimă, şi uită că în statele cu regim dictatorial lipsa de stabilitate şi criza este mai pronunţată decât în cele ce nu vor să încerce aventura dictaturii.

În situaţia de astăzi un lucru este adevărat: situaţia devine tot mai gravă. Criza generală, explicaţia căreia se caută în criza economică, criza democraţiei etc. în realitate este o criză a culturii europene.

Revoluţiile, furia legislativă şi toate încercările disperate de a remedia răul, toate acestea sunt o urmare a crizei de cultură. Acum vre-o sută de ani genialul Gogol a spus: „toate statele europene suferă de o complicaţie neobişnuită de legi şi statute”.
Aceasta s-a impus ca o necesitate pentru a se umple golul lăsat prin înlocuirea concepţiei religioase despre lume, printr-o concepţie materialistă, care a însemnat slăbirea fundamentului religios ce se găseşte la baza oricărei morale.

Fenomenul actualei furii legislative poate fi explicat tot astfel. Dreptul, legea trebuie să înlocuiască morala, aşa cred reformatorii.

După Kant şi Hegel dreptul reglementează conduita exterioară şi raporturile între oameni, iar morala determină lumea interioară a pornirilor omeneşti. Savantul Petrajitzky spune: „morala este sfera normelor unilaterale ce determină obligaţiunile fără un drept corespunzător al cuiva, iar dreptul – totalitate de raporturi bilaterale, în care obligaţiunile corespund pretenţiilor altei persoane.”…

De altfel pozitiviştii nici nu pretind că dreptul se bazează pe morală. Teoreticianul dreptului Jehring a spus demult că „dreptul este forţa”. Timpurile noastre denotă triumful concepţiei lui Jehring. Timpuri de pronunţată criză de cultură. Afacerea Stavisky, Skoda, elevi grupaţi în bande, venalitatea funcţionarilor, criza de încredere în lumea bancară, toate acestea sunt rezultatul acestei crize. Pentru a o remedia guvernanţii fac legi cu duiumul. Nu-şi dau seama, însă că nu vor putea umple prăpastia imoralităţii…

Creştinismul a fost acela care a salvat lumea antică.

Dar în timpurile de astăzi de unde va veni salvarea? Unde să căutăm noile baze ale moralei? Să punem dreptul în locul ei?…

Să se gândească cei chemaţi ca legea, acea lex romana şi dreptul n-au putut salva Roma atunci când bazele religioase ale moralei au dispărut. (Viața Basarabiei, 1934, nr.9, pag.59-61)

Culorile politice parcă ar fi fost împrumutate din actualitatea noastră. Căci momentul crizei politice din mijlocul anilor 30 ai secolului XX avea aceeași sorginte în criza culturii. Iar politicienii de atunci, exact ca și cei de astăzi, caută rădăcinile răului în cu totul altă parte, în alt domeniu, uitând parcă că totul începe anume de la cultură.

Exemplificarea și argumentarea pe care o face este bazată pe literatura rusă și filozofii ruși, din simplul motiv că ideile lor erau în vogă în acea perioadă. Evident că argumentarea lui suferă de o anumită doză de idealism, inerentă concepțiilor unui veritabil intelectual.

Dar anume coordonata filozofică i-a făcut pe cei din redacția revistei Viața Basarabiei să publice articolul unui concurent de pe piața publicistică. Se urmărea de fapt umanizarea publicisticii prin fuga de la faptul divers spre o contemplare filozofică a realității. Este o temă serioasă de studiu pentru filozofii și sociologii contemporani.

Acest articol parcă ar face corp comun cu evantaiul de idei filozofice care erau propagate de alt contemporan al său, Dimitrie Remenco. Publiciștii acelor vremuri se inspirau nu din faptul divers al cotidianului, ci din marea filozofie a lumii, căutând explicațiile fenomenelor contemporane în experiența civilizațiilor anterioare.

O practică care a rămas în trecut, contemporanii noștri nu mai fac apel la marile experiențe filozofice.

Evenimentele anului 1940 l-au împins departe de Chișinău și el a murit în refugiu, în 1951, la București, ducând cu sine în mormânt nu numai un mare talent de publicist utilizat cu puțin randament, dar și o epocă cu mii de admiratori care urmăreau cu devotament fiece sclipire de pană. . .
A fost înmormântat în Cimitirul Colentina, pe atunci un fel de periferie bucureșteană și poate că ar fi fost uitat definitiv dacă fostul lui colaborator, care debutase chiar în ziarul Utro, Gheorghe Bezviconi, nu ar fi fixat locul lui de înmormântare în celebra sa lucrare Necropola Capitalei (Chișinău, 1998).

Nimeni nu cunoaște câte fațete are destinul…