Citise primele trei volume ale „Basarabiei Necunoscute”, scrise de mine și dorea să-l cunoască pe autor. Mai avea un interes. În volumul trei am scris despre prietenul și colegul său Valeriu Gafencu. În corespondența noastră îmi făcuse câteva mărturisiri memorialistice, dar mai știa lucruri pe care urma să le mai destăinuiască. Căci așa e memoria omului, e suficient să-i oferi prilejul și procesul se declanșează, și evenimentele uitate revin în fața ochilor parcă întâmplate adineaori.
Există, probabil, o vârstă a mărturisirii. Ea e legată de trecerea timpului, de plecarea în neant a generației, de faptul că tot mai puțină lume te poate înțelege și tu tot mai greu accepți noul. Dar asta e viața…
Întâlnirea din Toronto (Canada) și clipele petrecute acolo, căci într-adevăr timpul s-a scurs fulgerător ca o clipă, merită o descriere detaliată, în niște pagini de amintiri. Cert este faptul că am reușit să-l conving să vină la Chișinău, să vadă orașul în care a copilărit, să vadă Vărzăreștiul (Nisporeni) unde s-a născut, să compare ce-a rămas din Basarabia de odinioară…
La Chişinău i-am editat două cărţi, una de epigrame și alta de memorii şi el a venit, şi le-a prezentat. Basarabean mucalit, om la vremea lui cu funcţii foarte importante în statul român, adică responsabil la Chimimport, în urma unor circumstanţe a fost nevoit să emigreze. Glumeț din fire a reprodus, dar mai probabil a compus un banc despre colega lui, chimista Elena Ceaușescu…
Și în douăzeci și patru de ore a început viaţa de la zero, în țară străină la şaizeci şi ceva de ani.
După ani grei a ieșit la liman tot grație chimiei pe care o studiase la universitățile din Iași și Cernăuți, a făcut o invenție care a fost remunerată generos de firma „Kodak”. Și viața a început să aibă toată paleta de culori, chiar uneori prevalând rozul…
L-am tot întrebat despre copilărie, despre mama cu care s-a refugiat, despre tata ucis în zilele refugiului.
A istorist aceste momente în cărţile editate, dar pe mine m-a interesat și un alt aspect – copilăria la Chişinău şi l-am rugat să-mi dea o mostră din amintirile sale:
„Ghiciţi cine mi-a pus mâna în cap?
Cred că aveam vreo şase ani, mama mă purta cu pantaloni scurţi, şi fiindcă ar fi dorit să aibă o fetiţă, mă purta cu o freză a la „Micul Lord”, am şi o poză de pe atunci, stând ţeapăn pe o bicicletă cu trei roate (a fotografului), a din faţă cu mult mai mare, uitându-mă deznădăjduit la…. „uite, acuma apare păsărica”.
Eram un băieţaş la locul meu, toată ziulica mă jucam poarca şi ţurca, şi până a cade bine noaptea, ieşeam în ogradă, şi cu o praştie (noi îi ziceam rohatca) din sfoară de cânepă făcută de tata, ca cea cu care David l-a lăsat lat pe Goliat, bombardam casele de primprejur, cu pietroaie cam cât pumnul, pe care mi le strângeam cu grijă de cu ziuă, până când auzeam zornăind vreo fereastră. Atunci repejor, intram smerit în casă. Mama striga supărată la mine: „pe unde-ai umblat până acuma împeliţatule, marşi! de te spală pe labele dinapoi, c-ai făcut cearceaful ăla ca dracu’ hai mişcă că acuşi o ei pe coaje”. Eu mofluz băgam „labele dinapoi” în ligheanul cu apă rece, şi căscând de-mi pârâiau fălcile, le frecam puţin unul de altul, atât cât să moi colbul. Apoi aşa cu ele ude mă zvârleam în pat şi adormeam buştean cât ai clipi din ochi cu sufletul plin de mângâieri şi de vise minunate.
Am uitat să vă spun, că toată tărăşenia asta se întâmpla în mahalaua Visternicenilor din Chișinău, târgul copilăriei mele, de care mă leagă amintiri pe care le văd limpede în faţa ochilor ca şi când s-ar fi întâmplat ieri.
Într-una din zile, mi-aduc aminte că era vară, vine mama la mine val-vârtej, şi-mi spune: „hai să mergem repede la Sobor (catedrala din Chişinău lângă care este şi statuia lui Ştefan Vodă stând falnic cu Crucea în mână, înălţată în văzduh către cer), „vine Regina Mamă cu Marele Voievod de Alba Iulia”. Treaba asta pe mine mă lăsa rece, „ce treabă am eu cu el, cât o fi el de Mare Voievod de Alba Iulia, să fie sănătos şi să mă lase în pace.” Dar ce am scăpat de mama? M-a îmbrăcat cu ce aveam mai bun, m-a pieptănat şi mi-a mai aranjat cu scuipat nişte bucle rebele pe frunte, m-a înşfăcat de o mână şi fuga la Sobor.
La Sobor era moarte de om. Mama a început să înoate prin oceanul de oameni cu mine disperat ancorat în derivă de aproape îmi smulgea mâna din umeri. Eu ștergeam cu nasul fudul la toţi cei pe care-i călca mama vitejește în picioare. Unele cucoane mai miloase strigau la mama: „nu ţ-âi ghini cucuonă hăi, o sî ucizi copchilu aista, eşti chioarî, nu vez că-ş dă duhu’?” şi aveau dreptate, „copchilu”, era pe ducă, dar mama nu s-a lăsat până nu a ajuns în faţă spre ura și dispreţul tuturor celor pe care îi zdrobise fără nici o cruţare.
Ovidiu Creangă. 9 ianuarie 1928
Culmea, tocmai atunci trecea prin faţa noastră „Regina Mamă” târând de o aripă pe cine credeţi? pe „Marele Voievod de Alba Iulia”, care era o mogâldeaţă cam cât mine, dolofan şi bosumflat. Era şi el în pantaloni scurţi, şi era şi el tuns a la „Micul Lord”. Ăsta e „Marele Voievod”? mi-am zis eu, „pentru ăsta m-a târât mama cu nasul pe la fundul oamenilor ticsiţi ca la pomană? Pentru ăsta era să-mi smulgă mâna din umeri?. Şi fără să stau mult pe gânduri, m-am răzbunat pe el cum m-am priceput, i-am scos o limbă cât am putut de tare, el a răspuns pe moment, şi mi-a scos una şi mai lungă. Înfuriat, trebuia reacţionat prompt şi decisiv. Eram gata să-i lansez un caimac la precizie drept între felinare de să mă ţină minte, sau şi mai categoric, ca să-i iau dintr-o dată piuitu’, mai bine îi rad scurt o copită la ţurloaie de îl umplu de caca.
Noroc că mama disperatã văzând ce „dialog” port eu cu „Marele Voievod”, m-a smucit de mi-au clănţănit dinţii.
Atunci cu un aer blând, matern, Regina Mamă, bănuind ce chelfăneală am să primesc de la mama, pentru comportamentul meu foarte puţin potrivit faţă de un înalt membru al familiei regale, s-a aplecat spre mine şi m-a mângâiat delicat pe creştet. Şi a mai făcut ceva nemaipomenit, a zâmbit prietenos la mama (ca de la mamă la mamă!). Gest care pe mama a dat-o gata, motiv pentru care m-a iertat, dar nu numai atât, pentru ea am devenit un erou mai abitir ca cel ce stătea falnic cu Crucea în mână înălţată în văzduh către cer.
Fapta mea „eroică”, a fost povestită şi răspovestită cu multă mândrie şi mare lux de amănunte, de către maică-mea la tot cocoşnetul din mahalaua Visternicenilor, în timp ce eu murem de ciudă că n-am apucat să-l pictez pe „Marele Voievod” cu ce v-am spus mai înainte, sau să-i las amintire nişte vânătăi pe ţurloaie.
Acum ştiţi cine mi-a pus mâna în cap
Să fac o precizare, „Marele Voievod” este leat cu mine, adică e contingentul’43, adicătelea a văzut lumina zilei în ‘921. În orice caz, el m-a tăiat: a făcut ce a făcut de a adus pe lume cinci fete fără să aibă nici un „rebut”, adică să aducă vreun băiat. Eu mor de ruşine, nu am adus decât două fete, deh, el e mai ceva, el era „Mare Voievod ”, pe când eu nu-s decât un pârlit de inginer.
În sfârșit mi s-a făcut somn, mă duc să mă culc, noroc că nu trebuie să mă spăl pe „labele dinapoi” că azi nu am umblat desculț.
(Ovidiu Creanga Toronto/Canada)”
Așa era Chișinăul, așa erau chișinăuienii dornici, setoși de evenimente. Și așa era lumea descoperită de un copil care avea darul de a memoriza și peste ani de a reproduce cele văzute și trăite…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
