Două provincii alipite, revenite la matcă, au adus cu ele specificul românesc şi problemele cu care s-au confruntat pe parcursul asupririi străine. Era o tematică cu totul nouă pentru literatura română. Unul descria relaţiile din Imperiul Habsburgic, celălalt se ocupa de viaţa basarabenilor din Imperiul ţarist. Procesul îndelung de acumulare a conştiinţei naţionale, până la urmă, s-a afirmat prin conştientizarea propriei valori, unirea Basarabiei, unirea Ardealului, au fost nişte procese izvorâte din conştiinţa poporului.
Vanea Răutu trebuia să vină în literatură, era chipul basarabeanului care primul trecuse Prutul şi se integrase în sistemul politic românesc. Era o experienţă unică în viaţa acestui personaj. Şi tot ea era o lecţie pentru istoria formării României Mari.
În literatura basarabeană romanul lui Stere a cunoscut un precedent. Mă refer, în primul rând, la proza lui Dimitrie C. Moruzi, adică la romanele sociale: Pribegi în ţara răpită (Iaşi, 1912) și Înstrăinaţii (1910). Concomitent, remarcăm faptul că după romanul lui Stere În preajma revoluţiei a apărut un roman foarte apropiat ca tehnică literară, Ultimul om de prisos (1990) de Gheorghe Bezviconi, ceea ce demonstrează că în literatura de peste Prut el s-a manifestat ca un fenomen firesc, făcând parte integră din mediul în care a răsărit.
În O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chişinău, 1997), criticul Mihai Cimpoi face o observaţie principială de la care trebuie să pornim atunci când analizăm romanul fluviu În preajma revoluţiei. Este jalonul necesar pentru a descifra personalitatea autorului:
„Sunt trei romancieri în romancierul Stere: unul al condiţiei umane propriu-zise, cel de-al doilea al condiţiei subumane (al lumii penitenciarelor şi satelor siberiene) şi cel de-al treilea – al condiţiei supraumane (al firilor morale superioare). Arta românească steristă excelează atât în toate aceste trei sfere, cât şi în relaţiile dintre ele, în aşezarea lor în contratema ce dă naştere contrapunctului simfonic”.
Autorul C. Stere, a explicat simplu geneza apariţiei romanului său:
„– Ce v-a îndemnat să scrieţi În preajma revoluţiei?
– Bătrâneţea. Tinerii trăiesc cu nădejdea, bătrânii cu amintirile…”.
Însă firea lui complexă nu-i permite să ne dea o relaţie direct proporţiona-lă cu o relatare care parcă se impune de la sine. În alt interviu, el parcă s-ar contrazice.
„– Memoriile mele… Nu le pot face. Eu n-am jucat în viaţa publică un rol aşa de însemnat, încât să merit a întreţine publicul cu persoana mea. Apoi mai cred că nişte memorii cinstite nu pot fi decât acelea care se publică în cincizeci de ani de la moartea scriitorului şi de la epoca la care ele se referă. Altfel memoriile devin nişte instrumente de jignire sau de linguşire, nişte necuviinţe pe care eu nu le pot comite. Chiar Jean-Jacques Rousseau, care spunea despre Confesiunile sale că sunt o carte cu care se va duce „înaintea lui Dumnezeu”, nu s-a putut sustrage de la unele aprecieri defavorabile…
…Aşa că memorii eu nu voi scrie…” (Romanul românesc în interviuri. (Romanul românesc în interviuri… O istorie autobiografică. Antologie de Aurel Sasu şi Mariana Vartic. Bucureşti, 1988, vol. III, (R-S), partea II).
Dar, pe de altă parte, dacă ne gândim bine, acceptăm ideea că o asemenea experienţă unică de viaţă nu se putea pierde fără urmă în neant. Ea venea în contradicţie chiar cu principiul său împrumutat, ca postulat, de la Kant: Nici o picătură de energie morală nu se pierde în univers.
Atunci, evident că Stere nu putea să nu-şi scrie memoriile, în el sălăşluia duhul mărturisirii, dar spiritul lui opozant nu putea proceda direct, rectiliniu şi formula de roman a fost salvatoare.
A merge în pas cu timpul ori poate chiar înaintea lui – acesta era crezul lui. Memoriile publicate peste 20-50 de ani ar fi produs o explozie fără participarea memorialistului, el, însă, era curios să cunoască rezultatele, să verifice efectul imediat al celor scrise.
Aşa a apărut romanul În preajma revoluţiei.
Ion Codreanu este unul dintre martorii care confirmă caracterul autobio-grafic al romanului:
„Sunt şi eu descris de către Stere în unul din cele opt volume masive, care compun romanul neterminat cu titlul „În preajma revoluţiei”.
Eu figurez sub numele de Ioniţă Cornea. Când l-am văzut pe Stere ultima oară, bolnav greu, la sanatoriul „Regina Maria” din Bucureşti, mi-a spus cu o voce slabă: „Moş Ioane, tocmai când trebuie să te descriu mai bine pe Dumneata şi viaţa Dumitale, în volumul al nouălea, iată că autorul moare şi nu poate să-şi termine lucrarea”. I-am răspuns: „Constantin Egorovici, tu nu vei muri şi nici nu trebuie să mori”, amintindu-i de o nuvelă a lui Anton Cehov, care avea drept subiect îmbolnăvirea unui scriitor care nu-şi poate termina opera începută şi, de pe patul suferinţei, s-a rugat lui Dumnezeu să-l facă sănătos, ca să-şi termine lucrarea. Dădeam a înţelege prin aceasta că se va face şi dânsul sănătos. A dat însă din cap, având aerul să spună că-şi cunoaşte boala şi ştie că nu are leac” (R. Marent, Cu moş Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4).
„– Şi totuşi Răutu nu sunt eu! – afirma categoric C. Stere. –
N-am avut roman cu Ilenuţa, nici soţia mea n-a murit.
Vanea Răutu era un revoluţionar rus. La întoarcere din exil în Basarabia, el găseşte decăderea gospodăriei moşiereşti şi înlocuirea elementului dinainte cu elementul venetic, arendaş-armean…
El trece în România şi parcă cade pe o nouă planetă: totul e altfel…
Va urma răscoala ţăranilor în România, suprimarea ei,… războiul mondial. După război Răutu moare, împuşcat de patrioţii români.
Dictez într-o lună un volum de roman. Dacă voi trăi în trei-patru luni îl voi termina.
– Rolul în războiul Mondial era mult mai complicat…
– Eu sunt român; tatăl meu nici nu vorbea ruseşte. Răutu însă era revolu-ţionar rus, lupta împotriva imperialismului rusesc şi nici într-un caz nu vroia să meargă alături de Rusia ţaristă, văzând în distrugerea ei victoria idealului său. Deşi educat în Rusia, era cetăţeanul lumii!” (Constantin Stere. Impresii // Din trecutul nostru, nr. 7-8, 1934, material nesemnat, dar scris de Gheorghe Bezviconi)
L. Leoneanu, unul dintre stenografii care au participat la înregistrarea textului romanului, dictat de către autor, care avea senzaţia că se află la catedră, consemna într-un interviu:
„… D. Stere mi-a dictat Preludiile.
…Plimbându-se prin casă, la început nervos, sub năvala ideilor, vedeam cum faţa i se înseninează cu încetul, accentuând din ce în ce în expresie inspiraţia. Prima frază pornea mai greu, celelalte urmau apoi ca un cântec prins în siguranţa glasului unui artist…” (Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică. Antologie de Aurel Sasu şi Mariana Vartic. Bucureşti, 1988, vol. III, (R-S), partea II).
Pornit de pe tărâmul memorialisticii, trecut treptat pe tărâmul ficţiunii, rătăcind adesea prin lumea satiricului şi a şarjei, acest roman totuşi ne aduce în faţă o impresionantă galerie de personalităţi reale care au existat aievea. Descifrarea personajelor şi găsirea corespondenţilor reali a fost preocuparea cititorilor chiar din momentul apariţiei primului foileton din roman şi continuă şi astăzi.
Gheorghe Bezviconi scria în articolul Vanea Răutu la Liceul Regional: „Acum 70 de ani Vanea Răutu soseşte la Chişinău. Totuşi, autorul, născut abia în 1865, povesteşte întâmplările de mai târziu, când el însuşi devine elev al Liceului Regional.
Educaţia sa, ca şi a majorităţii copiilor de boiernaşi de pe vremuri, se începe la pensionul pastorului R. Phaltin, la care Răutu face cunoştinţă cu viitorii săi profesori liceali: Ivan Feodorovici Kemritz (l. franceză), Adolf Fridrihovici Wintzgerode (l. germană) şi Ivan Semeonovici Liviţki (la dl Stere zis: Malcenco), cunoscut poet și prozator ucrainean, profesor de limba rusă.
La Liceul Regional („B.P. Hasdeu”) dl Stere studiază, împreună cu regretatul Gh. Const. Grossu (Saşa Lungu), venerabil notar, decedat în 1932, şi pe a cărui soră autorul o ia de soţie.
Petrea Stan este Petre Stanevici, fratele magistratului F.M. Stanevici. Stan, suferind de oftică, moare în 1886. Coleg cu ei mai era venerabilul Andrei Hrist. Gheorghiu, decanul baroului din Chişinău.
Director al liceului, între anii 1881-1904, era Vasile Lvovici Soloviev, care figurează sub numele de Orlov. Tipurile profesorilor negativi: Şimanski (l. rusă) – Alexandru Nikiforovici Şimanovski, mai apoi vicedirector al băncii oraşului din Chişinău; Scaenitz (l. latină) şi Slovic (l. greacă) – ar trebui să fie slavii din Austria, Lavrentie Mateevici Lescovetz, licenţiat la Wiena, şi Frantz Iacovlevici Rebetz, supus austriac. Însă, după afirmaţia autorului, prototipul lui Slovic era profesorul Laşcu… (Din trecutul nostru, nr. 7-8, 1934)
De la apariţia romanului în foiletoane în 1931, şi până în zilele noastre continuă discuţia despre gradul de ficţiune şi de memorialistică care se conţine în roman şi prevalează. Un moment este clar: ieşenii s-au supărat pe autor pentru descrierea Ciubăreştilor în care ei au recunoscut urbea lor. Iar criticii care întotdeauna au bune relaţii cu realitatea imediată au şi întocmit liste de personaje care pot fi uşor recunoscute:
(Vasile şi Sica Credinţă = Ion şi Sofia Nădejde, Vasile şi Margot Gârlă = soţii Baltă, Ciorbadgioglu = G. Ibrăileanu, A. Vădrăşcan = D. Pătrăşcanu, Raul Dionide = Georges Diamandy, N. Şoltuz = N. Quinezu, Al. Temistoclide = Al. Philippide, Jean Lascaride = I.Cantacuzino, Gherasie Bivolaru = Al. Bădăru, Aurel Cernea – Dim. Greceanu, Demetru Jonea, = N. Gane, D. Crăsneanu = Ionel Brătianu, Knix = Leopold Hax, Ilie Turcu = Ion Botez, Sidonia Alexe = Izabela Sadoveanu-Andrei, Gh. din Suceava = Gheorghe din Moldova, M. Pădureanu = M. Sadoveanu, Gr. Popologeanu = G. Topârceanu, Dionisie Partenie = M. Sevastos, M. Nastia = M. Pastia, Gh. Chiriuţă = Niţă Piţurcă, Gh. Războiu-Vrânceanu = C. Dobrogeanu-Gherea, Bran Caroţi = V. Morţun, Toni Baclava = Toni Bacalbaşa, Miron Osmanli = I.L. Caragiale, Cristophor Arghir = N. Iorga, Nitza Vasilescu = Take Ionescu, T.T. Fluor = P.P. Carp, Carol Peters = Petre Poni, Filip Dresu = N. Fleva, Petre Răşinar = Octavian Goga, Anibal Ionescu = Stelian Popescu, Mircea Ionescu din Argeş = Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Petrovici = Aurel Popovici, Leonida Cipacea = Eugeniu Carada, Ipolit Mircescu = Titu Maiorescu, Nazarie Mreană = Gh. Panu, Hariton Spirescu = Spiru Haret etc. etc.) (Din cărţile Z. Ornea – Viaţa lui C. Stere, vol. 2, 1991; C. Stere – În preajma revoluţiei, 1991).
Romanul a rămas neterminat şi autorul a luat cu sine destinul eroilor. Totuşi, epilogul romanului a fost salvat printr-un miracol.
Aurel Ştefanelli a fost fiul lui Theodor Ştefanelli, prietenul şi colegul lui Mihai Eminescu. Soarta a făcut ca el să ajungă primar al Sorocii, de unde la începutul lunii august 1940 a fost arestat.
În fişa lui biografică completată la N.K.V.D. şi inclusă în dosarul nr.1038 deschis la 30 iunie 1940 şi încheiat la 9 septembrie, acelaşi an, ne mărturiseşte mai multe curiozităţi, dar pe noi ne interesează îndeosebi două momente: data naşterii – 1 ianuarie 1891 – şi faptul că la rubrica profesiunea a scris avocat, iar la punctul următor, prin care era întrebat de locul serviciului, a răspuns primar al oraşului Soroca şi apărător.
Deci, dintre toate posturile pe care le-a ocupat, Aurel Ştefanelli a preferat să se menţioneze numai două, deşi a activat în parlamentul ţării (1932–1933), a fost prefect de Soroca (1938).
Cum era şi firesc, în acea vreme mult polarizată a făcut parte din două partide. Din 1931 până în 1938 a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar din 1938 – al Partidului Renaşterii Naţionale.
Istoria acestei biografii are nişte răsuciri clasice. Avocatul Aurel Ştefanelli, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, a apărat în procese comuniştii, dar ei n-au ţinut cont de gentelenţa lui şi l-au băgat în GULAG.
Astfel, fostul primar şi potenţialul scriitor s-a pomenit în Siberia, în Ivdellag, unde la 31 ianuarie 1945 i-a fost cusută în dosar ultima filă cu nota nr.56819, care spune că la 30 ianuarie 1945 Aurel Ştefanelli a murit.
Este important faptul că în cazul prietenului său Roman C. Stere, Aurel Ştefanelli a procedat foarte corect, salvând pentru posteritate epilogul romanului lui Constantin Stere În preajma revoluţiei.
Îndemnat parcă de un resort interior, el publică în revista Viaţa Românească, nr. 4–5 din 1937, un material literar deosebit de valoros, cu un comentariu la obiect.
„În numărul din urmă al Vieţii Româneşti, închinat în întregime memoriei lui C. Stere, a apărut un articol datorită bunului meu prieten Roman C. Stere în care acesta publică sfârşitul romanului În preajma revoluţiei, aşa cum l-a schiţat grăbit defunctul C. Stere în câteva cuvinte şi câteva note fugare cu creionul. Simţea că se apropie, nemilos, sfârşitul, care nu-i mai dădea răgazul să închege în roman materialul abundent ce urma să formeze volumul nouă şi ultimul din seria romanelor sale.
Cred că aduc o contribuţie preţioasă publicând aici Epilogul vastului roman social, aşa cum mi l-a comunicat Roman C. Stere scurt timp după moartea regretatului său părinte.
Trimisesem prietenului meu o scrisoare de condoleanţe, în care, între altele, îl rugam să-şi ia sarcina de a da o formă definitivă şi de a publica manuscrisele, ce, desigur, au rămas în urma lui C. Stere.
Făceam acest demers ştiind că Roman Stere are talent de scriitor şi că numai o modestie dusă la exces sau un spirit exagerat de autocritic au împiedicat manifestarea sa pe terenul literaturii româneşti, tot aşa cum ştiam că numai la insistenţa unui consacrat scriitor român el a consimţit să publice câteva schiţe bune, sub pseudonim însă.
Răspunsul la demersul meu este scrisoarea de mai jos a lui Roman C. Stere.
Cer iertare bunului meu prieten pentru această indelicateţe de a publica scrisoarea fără a-i avea consimţământul.
Multă vreme am vrut s-o ţin numai pentru mine, ca un document preţios şi ca o dovadă de afecţiune din partea lui.
Este un crâmpei rupt din sufletul său şi nu ar trebui tocmai eu să-l divulg.
Îmi dau seama că pentru mine această scrisoare aduce lumini vii în ultimele momente de creaţie ale lui C. Stere.
Încheierea dramatică a operei marelui dispărut trebuie să devină bun comun al tuturor admiratorilor săi.
De aceea, cu strângere de inimă, dar şi cu conştiinţa împlinirii unei dorinţi, public aici scrisoarea:
„Dragă frate Aurel Feodorovici,
Am lipsit vreo zece zile de acasă şi la întoarcere am găsit scrisoarea cea bună pe care mi-ai trimis-o. Îţi mulţumesc.
Am să-ţi răspund, începând de la coada scrisorii.
Închipuieşte-ţi că patru zile înainte de moarte, bătrânul a avut acelaşi gând ca şi Mata. A chemat pe doctorul care îl asista şi l-a pus să scrie pe o bucată de hârtie, pentru că el nu mai putea mânui condeiul: „Manuscrisele mele să le ieie băiatul meu cel mai mare şi să vadă ce poate scoate din ele”.
Această încredere m-a mişcat, cum poţi să-ţi închipui, până într-adânc. După moarte am căutat cu toţii, cei de aproape, manuscrisele şi, spre surprinderea tuturor celor pentru care voinţa lui a fost un lucru sfânt, nu am putut găsi nimic din materialul pregătit în vederea volumului ultim, deşi auzisem că avea un capitol în întregime scris, iar lui Jică, fratele al doilea, îi spusese că avea gata cam un sfert din volum. Ce s-a făcut cu acest material, până acum, rămâne un mister.
Cu vreo trei luni înainte de moarte, într-o zi când suferinţele se arătau mai îndurătoare şi bătrânul începuse a spera din nou că-şi va putea termina volumul al nouălea, dar mai avea destulă speranţă că va putea pune pe hârtie epilogul proiectat, m-a chemat şi mi-a schiţat planul acestuia.
Iată, aproape neschimbate, vorbele lui din Epilog:
„Au trecut mulţi ani de când nu mai există Ion Răutu. A fost uitat de toţi. Numai ideile pe care le sămănase şi lozincele aruncate de el în luptă îşi croiesc drumuri cotite, şi din când în când izbucneau la lumină în unghere răzleţe de ţară. Dar de fiinţa lui fizică nu-şi mai aducea nimeni aminte.
Şi numai într-o seară de toamnă, nepoţii lui Ion Cornea din Năpădeni, care îşi făcuseră obişnuinţa să urmărească pe bătrân pretutindenea prin gospodărie, cotrobăind printr-un cotlon, au scos la iveală un pietroi de formă ciudată şi un hârb de mărime neobişnuită.
Nici Ion Cornea nu mai ştia de unde le avea, dar, zgândărât de întrebările copiilor, se aşează pe prispă şi, privind asfinţitul, prinse a descâlci firele amintirilor.
Îşi mai aduse aminte că petroiul şi hârbul acela nimeriseră la el de când cu vânzarea celui din urmă petec din moşia Răuteştilor.
Îşi mai aduse aminte că mai avea ceva. Şi scotocind pe o grindă din casa veche, găsi o carte colbăită.
O scutură de stâlpul prispei şi o deschise.
Pe întâia pagină desluşi o însemnare de mână, cu slovele spălăcite de vreme:
„Nici o picătură de energie morală nu se pierde în zadar!” Şi dedesubt o semnătură îndesată.
Moş Ion închise o clipă ochii şi, dintr-odată, din străfundurile amintiri, i se înfăţişă năvalnic un chip de luptător: Ion Răutu.
Frate Aurel Feodorovici,
De câte ori îmi rememorez acest epilog, mă simt cu totul zdruncinat. Cred că ţi-am răspuns la scrisoare. Mai mult nu mai pot continua.
Cu dragoste,
R.C. Stere”.
Ion Cornea din Năpădeni, nu era altul decât moș Ion Codreanu din Ștefăneștii Sorocii, căruia Constantin Stere i-a adresat în 1930 o scrisoare care valorează cât un Testament politic.
Iar romanul În preajma revoluției, neterminat, rămâne acoperit de mister ca fața nevăzută a Lunii…
ARHIVA TIMPUL, 15 noiembrie 2013
