Jana Mușat-Chisăliţă: „În casa noastră nu trece nicio zi fără să ne spunem „te iubesc!”

Şi în cele din urmă m-am oprit la ea. Jana Muşat – astăzi, Muşat-Chisăliţă -, o fostă colegă jurnalistă care s-a stabilit în Franţa. În persoana ei am găsit exact ceea ce căutam…

– Dragă Jana, locuieşti de mai multă vreme în Franţa. Nu ai nostalgii după Moldova?
– Şi da, şi nu. Ne-am integrat atât de mult în societate, încât nu prea mă duc gândurile la Moldova. Aici suntem calmi, totul e bine organizat, lumea e atât de binevoitoare. Aşa că atunci când vin şi revin nostalgiile, ne liniștim imediat la gândul că am făcut o alegere bună instalându-ne departe de casă. Desigur, sunt nostalgică după casa părinţilor de la Slobozia Mare, după unele momente din copilărie. De altfel, în fiecare vară, când mergem în Moldova, redevin fata mamei şi a tatei. Mă apucă un fel de dorinţă să merg prin sat şi să dau „bună ziua!” tuturor sătenilor… Îmi amintesc cu drag şi de experienţa mea de jurnalistă, echipa de studente de la „Flux”-ul cel de altădată, deplasările, cumpăratul bomboanelor în ziua salariului cu Lenuţa, bavardajul cu Alina, Aneta, Rodica, Natalia şi alte atâtea colege pe care nu le-am uitat. Dl Tănase, dl Budeanu şi toţi-toţi-toţi. Şi „Luceafărul”, unde am fost colege de birou cu dumneavoastră şi unde dl Cibotaru îmi vorbea blând ca un bunic… Ce amintiri frumoase şi câte sunt de povestit!

– Cum te simţi în ţara în care femeile şi-au câştigat prin luptă mai multe drepturi de-a lungul secolelor?
– Mă simt liberă, respectată, admirată. Toţi prietenii ne admiră pentru realizările noastre, adoră accentul cu care vorbim franceza. Deseori, în parc ori pe stradă, lumea este curioasă să afle de ce origine suntem, fiindcă „avem accent”. Odată căutam o adresă şi în autobuz m-am apropiat de conductor ca să-i cer nişte informaţii. A pornit o discuţie atât de captivantă, întrucât bunelul lui era polonez. Astfel, am ratat staţia necesară şi el şi-a cerut scuze, a oprit un coleg care mergea în sens invers şi mi-a dorit numai bine. Cât am râs şi câtă voie bună printre ceilalţi pasageri, amuzaţi de micul incident… Franţuzoaicele sunt foarte independente. Ele țin mult la libertatea lor de femeie.

– Spre deosebire de alţi concetăţeni de-ai noştri, tu nu ai muncit la negru – ai fost angajată într-o instituţie respectabilă – Primăria oraşului Lyon. Ce calităţi au contat la angajare? Sau la mijloc au fost şansa şi norocul?…
– În Franța nu prea merge cu şansa şi norocul. Dacă nu ai calităţile şi aptitudinile necesare, nu ai postul. Noi nu am venit aici ca să muncim la negru şi să facem bani. Din start ne-am gândit la studii. Mulți apropiaţi erau reticenţi şi nu credeau în reuşita noastră. Căci acum nouă ani, când am sosit noi în Franţa, puţini moldoveni studiau aici. Eu am fost acceptată la trei universităţi, dintre care una la Grenoble. Dar am ales Lyonul, căci am avut un „coup de coeur” pentru acest oraș. Un fel de simpatie pentru arhitectura lui. Cel mai mult mă tenta Facultatea de Informare şi Comunicare a Universității Lyon 3. Obţinusem diploma care atesta nivelul meu de franceză, urma o convorbire cu responsabila de facultate. Dacă n-o convingeam, nu eram acceptată. Îmi amintesc că am vorbit mult, repede. Ea m-a ascultat foarte interesată. A spus că de mult n-a mai întâlnit o persoană atât de entuziasmată şi motivată. Mi-a zis chiar atunci că ne întâlnim în septembrie şi că arde de nerăbdare să mă cunoască mai bine. „…Dacă veţi fi acceptată”, a adăugat cu un zâmbet şiret, căci decizia îi aparţinea şi era deja clară. Exact asta s-a întâmplat şi la primărie. Eram mai mulţi candidaţi, eu am convins prin discursul meu. Sunt sigură că în orice societate poţi reuşi, dacă inspiri încredere, eşti simplu, capabil, instruit. Doar acolo unde cumetrismul şi corupţia depăşesc bunul-simţ aceste calităţi n-au nicio valoare.

– În cei aproape zece ani, de când ai plecat din Moldova, ai obţinut cetăţenia franceză, te-ai îmbogăţit cu o fetiţă şi un băieţel, ai făcut diferite studii, ai avut permanent un job, iar la începutul anului în curs ai susţinut cu succes doctoratul. Oricine ar putea spune că ai stabilit o adevărată performanţă… A fost greu?
– Foarte greu. A trebuit să ne integrăm în societate, să înţelegem mentalitatea francezilor. Apoi să facem studii, noi lucram de cinci ori mai mult decât colegii francezi, căci trebuia să scriem aproape perfect în franceză, să facem lucrări, expuneri. Nu puteam să ratăm studiile, n-aveam dreptul să eşuăm la examene, eram prea motivaţi. A fost greu, acum suntem mândri că am reuşit, în pofida tuturor incertitudinilor.

– Ai studii de jurnalism. Ce te-a determinat să alegi o temă de ştiințe politice pentru teza ta de doctor?
– Era o manieră de a îmbina jurnalismul cu cercetarea universitară, căci îmi doream să devin profesor universitar. Mă gândeam că o mamă jurnalistă este mai puţin prezentă acasă decât o mamă profesoară. Fiindcă familia a fost mereu pe primul plan. Şi apoi, voiam să fac o teză despre identitatea Republicii Moldova, să fac o muncă de jurnalist de investigaţie. Experienţa mea m-a ajutat enorm, am scris rapid şi mult, într-un timp scurt. Ştiinţele politice nu-mi păreau un tărâm necunoscut, atâta doar că a trebuit să studiez diferite teorii şi concepte. Mi-a făcut plăcere să lucrez cu diverse documente din arhive româneşti, cu acte inedite din biblioteci europene. Am călătorit un pic ca să mă documentez, am contactat profesori universitari. Trebuie să menţionez că dl Mircea Snegur m-a susţinut foarte mult în toţi aceşti ani de cercetare. La fel, le mulţumesc pentru susţinere dlor Mihail Gh. Cibotaru şi profesorului Victor Moraru.

– Cât de mult te-a sprijinit soţul tău, Lilian Chisăliţă, în această perioadă?
– Fără Lilian nu obțineam nimic. Şi când zic nimic, mă refer la toate realizările. Când l-am cunoscut, acum aproape zece ani, m-a impresionat prin inteligenţa şi energia sa. Avea o viziune modernă şi surprinzătoare de a avansa în viaţă. Deşi nu-mi imaginam că aș putea pleca de lângă părinţi într-o ţară străină, m-a convins totuşi. De la bun început a fost atât de protector, că îmi calma dorul de casă. Când ne era mai greu pe suflet, discutam mult-mult. Ideea cu teza îi aparţine. A dorit să fac un lucru de valoare, am făcut-o şi pe asta. În patru ani am scris şi susţinut teza şi am avut şi doi copii. Noroc de părinţii noştri care au mai stat pe la noi, dar fără Lilian nu o scoteam la capăt. Vom serba peste câteva luni zece ani de la căsătorie. Dar când au trecut anii, nu ştiu…

– Iar copiii nu au fost geloşi pe activitatea ta ştiinţifică? Îmi povestea o tânără doctorandă că băieţelul ei, de trei ani, simţea când mama avea inspiraţie de lucru şi venea la calculator, se aşeza în braţele ei…
– Eliot avea abia un an la finalizarea tezei. Când mă aşezam la calculator, venea şi insista să-l închid. Lucram doar noaptea, după ce-i culcam. Apoi au venit părinţii, mama a stat câteva luni la noi. Uneori mă închideam în dormitor ca să scriu şi ea îmi aducea câte o farfurie cu bucate, mâncam repejor şi închideam uşa iarăşi. Copiii mă căutau, băteau la uşă. Dar n-aveam alegere, lucrarea trebuia prezentată la timp. Astăzi, dacă stau prea mult la calculator, Eliot vine în brațe şi cere să facem prăjituri în formă de inimă. Un joc pe care l-a descoperit recent. Iau o pauză, facem prăjituri şi apoi trecem fiecare la ocupaţiile sale. Lea Bogdana e mai înţelegătoare, ea ştie că mama munceşte.

– Nu eşti singură în Franţa, din câte ştiu, şi sora ta locuieşte acolo. Părinţii, de la Slobozia Mare, vin des în ospeţie?
– Da, surorii i-am făcut invitație rapid în Franța, îmi lipsea foarte mult. Părinţii vin în fiecare an, adică vine mai mult mama, că tata nu poate lăsa un sat întreg de căţei şi pisici fără medicul lor veterinar preferat.

– Ce ai vrea să-ţi aducă, mâine, Moş Crăciun – ţie şi familiei tale?
– Ştiţi că Moş Crăciun e darnic doar cu cei cuminţi… Când eram mică, i-am cerut o rochie de prinţesă, tare frumoasă. Se vede că în acel an am cam făcut pozne, că mi-a adus rochia mult mai târziu. Rochia mea de mireasă. În alt an, deja mai măricică, îi cerusem un prinţ: vesel şi drăguţ. Şi în acel an, probabil, n-am meritat, l-am primit în dar mai târziu, dar exact așa cum mi-l imaginam. Şi tot aşa, moş Crăciun ne-a adus daruri diferite, printre care şi un băieţel, Eliot, născut în decembrie. Tocmai a împlinit trei anişori… În acest an, o să-i cer moşului multă sănătate – nouă, copiilor, părinţilor, tuturor. Pace în casele noastre, realizări frumoase, putere şi curaj. Dar multe depind de noi. În casa noastră nu trece o zi în care să nu ne spunem „te iubesc!”. Adevărul e că spunem „je t’aime!”. Trebuie să ne preţuim unii pe alţii şi copiii ştiu: suntem o familie, împărţim jucăriile fără ceartă şi când ne supărăm ne cerem „pardon” şi ne împăcăm cu un pupic.

– Dacă nu ai uitat urăturile româneşti, spune-ne un vers la despărţire…
– Aho-aho, opriţi aici / Şi pocniţi voios din bici/ Că sosim de la Lyon/ Suntem chiar în avion/ Ca în anul care vine/ Să ne-auzim numai de bine!/ La mulţi ani cu sănătate/ Să aveţi case îmbelşugate!/ Ia mai uraţi, măi,/ Hăi-hăi!!!